Însă Germania le-a explicat că este nevoie de o autoritate externă, care să bată cu pumnul în masă nu numai în fața guvernului de la Atena, ci și a mult prea blândei Comisii Europene. Doi ani și ceva mai târziu, FMI s-a dovedit, adesea, un veritabil aliat al Greciei, militând pentru încetinirea ritmului austerității. Și contrazicându-se tocmai cu Germania, pe o temă care până acum ar fi fost de neconceput: scăderea datoriei Greciei cu câteva miliarde de euro. De-a lungul câtorva întâlniri prelungite de la Bruxelles, șefa FMI, Christine Lagarde, a reușit să aducă cu picioarele pe pământ discuțiile privind ultima rundă de fonduri alocate Greciei. Atenei i s-a acordat, astfel, mai mult timp pentru atingerea țintelor bugetare, iar termenii contractului de împrumut au fost îmblânziți. Pe scurt, membrele zonei euro au priceput în sfârșit că Grecia nu mai poate purta povara datoriilor acumulate și că, de data asta, creditorii trebuie să-și asume pierderile.

FMI, prieten și dușman

Lucrurile nu ar fi trebuit să meargă așa. Implicarea FMI ar fi trebuit să reprezinte o garanție că miliardele de euro acumulate din taxele contribuabililor germani vor fi puse deoparte. Angela Merkel spera că alte țări vulnerabile vor evita să apeleze la pachete financiare de salvare după ce vor vedea „cât de greu îi va fi Greciei să respecte rigorile FMI“. În schimb, criza s-a agravat (Ciprul va fi al patrulea stat care va primi ajutor), și a devenit necesară intervenția BCE. Pe 28 decembrie, Comisia a propus un plan treptat pentru reconsolidarea monedei unice, ce conține, între altele, un buget-hibrid al zonei euro, ce ar trebui realizat în următoarele 18 luni, și o partajare a datoriilor, fezabilă în viitorii cinci ani. Pe termen lung, este vizată crearea unei uniuni monetare și economice „veritabile“, cu propriul buget finanțat din propriile taxe, și cu emisiuni de eurobonduri. Doar că toate aceste măsuri se întind pe timp îndelungat și necesită schimbări dificile ale tratatului UE. Or, moneda unică este acum afectată de criza fără sfârșit din Grecia. De vină pentru actualul de­zastru sunt, în mare, autoritățile elene. Însă și zona euro a făcut greșelile ei, în primul rând neadmițând la timp că Grecia era falimentară. Ceea ce a obligat, ulterior, micul stat sudic să suporte măsuri dure de austeritate, care au făcut imposibilă ieșirea din recesiune. Acum, trebuie să decidă cât să „șteargă“ din datoria Greciei, iar dacă nu va lua decizia corectă, va pune paie pe focul crizei de pe Bătrânul Continent.
Câteodată, și FMI a participat la răspândirea confuziei, mai ales în timpul mandatului lui Dominique Strauss-Kahn, care s-a prefăcut, la rândul său, că Grecia era solventă, amânând astfel o intervenție salvatoare. Sub actuala conducere, instituția a devenit mai lucidă.

Diferența dintre realitate și speranțe
Cea mai dificilă sarcină a Fondului a fost să convingă Germania că Grecia nu are nicio șansă să-și achite datoriile. A explicat, de asemenea, că pragul impus anul trecut Greciei, de atingere a unui nivel al creditării de 120% din PIB până în 2020, este nerealist. Potrivit previziunilor, peste opt ani, acesta va fi de 144%. Christine Lagarde a explicat cu cărțile pe masă că, dacă datoria Greciei nu este ajustată, FMI va refuza să mai împrumute bani. În replică, Germania a spus că reducerea datoriei ar fi ilegală. Miniștrii de finanțe din zona euro au zis că ar mai putea face rost de niște bani din profitul obținut de BCE din achiziția de bonduri elene. Sau că, poate, Grecia ar putea folosi fondurile de salvare pentru a-și răscumpăra obligațiunile la prețuri infime. Dar șefa FMI a rămas fermă pe poziții și a cerut acțiuni imediate, nu vorbe. S-a ajuns la un compromis: datoria ar trebui să ajungă la 124% din PIB până în 2020 și la „mult“ sub 110% până în 2022. Dobânda elenă a fost redusă cu un procent, iar perioada de returnare a  împrumuturilor s-a dublat, până la 30 de ani.
Rezultatul nu este chiar cel sperat de FMI. Totuși, într-o formă deghizată, reprezintă o victorie: creditorii au admis că trebuie să-și asume pierderile dacă vor să evite exitul elen. „Rubiconul a fost trecut. Grecia rămâne în zona euro și se poate bucura liniștită de acest succes“, spunea un participant la negocieri. Pentru revenirea economiei elene, restabilirea încrederii populației este vitală.
Cuvântul de ordine rămâne în continuare prudența. Economia Greciei este tot în scădere, iar oamenii trebuie să se aștepte la ani buni de reduceri de cheltuieli publice. Reformele structurale întârzie în continuare, de privatizări aproape că nu se pune problema. Scena politică este instabilă. Este normal ca, în aceste condiții, Germania să pună în continuare presiune pe autoritățile de la Atena. Se ferește, în același timp, de luarea unor decizii radicale mai devreme de alegerile din toamna anului viitor. Dar sunt țări, cum este cazul Italiei și al Spaniei, care împrumută bani Greciei mai ieftin decât se împrumută ele însele. Germania trebuie să realizeze că, la un moment dat, va fi nevoită să se sacrifice, la rândul său.
Acum că se pregătesc să pună la cale viitorul monedei unice, în cadrul summitului din 13 decembrie, liderii zonei euro ar trebui să învețe măcar o lecție din povestea tulbure a Greciei: amânarea inevitabilului nu face decât să agraveze lucrurile.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist