La începutul săptămânii trecute, a avut loc o nouă întâlnire între Vladimir Putin și Barack Obama. Cei doi au mai avut până acum o singură întrevedere, în iulie 2009, când domnul Putin – pe atunci premier al Rusiei – i s-a plâns insistent interlocutorului său de atitudinea jignitoare pe care a afișat-o de-a lungul timpului America față de Rusia. Putin este de părere că pașii pe care i-a făcut în primul mandat în direcția reconcilierii au fost întâmpinați de SUA cu dispreț: așa s-ar explica sprijinul acordat de Washington revoluției portocalii din Ucraina și regimului lui Mihail Saakașvili, în timpul conflictului din Georgia, dar și determinarea privind instalarea scutului antirachetă. După cum spune Fiodor Lukianov, redactor-șef al publicației Russia in Global Affairs, Putin este „antiamerican din inimă“, și nu numai din cauza trecutului său KGB-ist, ci „din cauza experienței erei Bush.“
 
În primele luni ale lui 2009, ad­mi­nistrația Obama și-a anunțat intenția de a „reseta“ relațiile dintre cele două state și de a depăși aceste nemulțumiri. Atât pre­șe­dintele, cât și consilierii săi, în frunte cu actualul ambasador american la Moscova, Michael McFaul, nădăjduiau că relațiile bilaterale se vor concentra, din acel punct încolo, exclusiv asupra conturării intereselor comune. A urmat o perioadă de realizări importante: încheierea unui nou tratat privind reducerea arsenalurilor nucleare, un dialog fructuos pe tema sancțiunilor împotriva Iranului, semnarea unui acord care permitea trecerea proviziilor pentru trupele din Afghanistan pe teritoriul Rusiei și al Asiei Centrale. Președintele rus de la acea vreme, Dmitri Medvedev, a ajuns să spună că ultimii trei ani au reprezentat „cea mai bună perioadă din istoria relațiilor ruso-americane.“
Siria, cartoful fierbinte
S-a încheiat oare această perioadă? În primul rând, este greu de spus dacă Moscova a crezut vreodată cu adevărat în această „resuscitare“. O bună parte din diplomații ruși au considerat că, de fapt, resuscitate nu au fost relațiile bilaterale, ci atitudinea greșită a Americii față de Rusia.
 
În paralel, Putin nu se poate abține de la discursul agresiv și provocator: să ne amintim de speech-ul ostil ținut la conferința de securitate de la München, din 2007, sau de tentativa de a o blama pe Hillary Clinton pentru că ar fi stârnit protestele de la Moscova, din iarnă. Se poate spune, deci, că așa-zisa ameliorare a relațiilor a fost mai degrabă de fațadă. Iar frustrările s-au strâns odată cu sprijinul acordat de Putin guvernului sirian sau cu afirmația unui general rus conform căruia nu este exclusă varianta unui atac nuclear împotriva statelor care găzduiesc scutul antirachetă. Așa că mult-discutata „resetare“ a cooperării ruso-americane depinde acum de evoluția situației din Siria și de noile negocieri ținute zilele acestea la Moscova privind programul nuclear iranian, dar și de întâlnirea dintre domnii Putin și Obama, în cadrul summitului G20 din Mexic.  Problema siriană este iminentă. Occidentul și America cer Rusiei să susțină o tranziție controlată, care presupune înlăturarea de la putere a președintelui Bashar Assad în paralel cu păstrarea temporară a unora dintre structurile subordonate acestuia. Moscova, în schimb, se opune schimbării regimului și insistă că succesorii pot fi mult mai răi decât conducătorii actuali. Mai mult, încăpățânarea Rusiei în privința Siriei are legătură cu dorința Kremlinului de a nu mai ceda nicio fărâmă de putere în fața Vestului, e de părere Robert Mallet, de la International Crisis Group. Rușii consideră că, dacă se dovedesc concilianți în această problemă, „rolul lor va scădea dramatic“, iar controlul asupra situației le-ar scăpa printre degete.
Doar că nici ceilalți nu mai au răbdare cu rușii. Acum câteva săptămâni, Hillary Clinton i-a acuzat de trimiterea unor elicoptere de atac în Siria și a afirmat răspicat că declarațiile oficialilor moscoviți cum că aparatele de zbor n-ar avea nicio legătură cu războiul sunt „pur și simplu neadevărate“. Iar Obama își va avertiza, probabil, omologul rus că poziția sa asupra Siriei nu mai este deloc credibilă și că, dacă nu cedează cât de curând, țara sa ar putea fi marginalizată, chiar dacă pentru asta va fi nevoie de o eventuală intervenție militară.  În privința Iranului, cele două părți nu se situează pe poziții atât de diferite, ambele opunându-se atât înarmării nucleare a Teheranului, cât și unui atac armat din partea Israelului. Relativa apropiere dintre SUA și Rusia se datorează și procesului îndelungat de negociere cu Iranul. Kremlinul a fost amăgit și manipulat de oficialii de la Teheran de prea multe ori, ceea ce i-a atnuat toleranța față de regimul Ahmadinejad. Pe cât de cinică se poate dovedi Rusia în cele două mari probleme expuse mai sus, trebuie spus că atât analiștii, cât și diplomații de la Moscova sunt convinși că America se dovedește adesea prea naivă și frustă. Andrei Klimov, din Comisia pentru afaceri externe a Dumei de Stat, declară că o bună parte din vecinii Rusiei sunt „focare de probleme“, iar că „soluțiile Americii în privința acestora nu fac decât să înrăutățească lucrurile.“   Totuși, analizând în profunzime, este evident că în relația dintre cele două state dospește o incompatibilitate de viziuni. Pentru Rusia, buna-înțelegere cu America este văzută nu neapărat ca un mijloc de a realiza ceva anume, cât ca o chestiune de prestigiu global. Europa nu este însă văzută la fel. Dimpotrivă: importanța strategică a UE nu este comparabilă cu cea a SUA, aici plusând însă proximitatea geografică și relațiile comerciale.
Pace, pace, dar cine vrea asta?
Legătura SUA-Rusia scârțâie, și asta pentru că în niciuna dintre țări nu există vreun grup de interese care să preseze pentru ameliorarea relației. În America, o poziție contrară Rusiei garantează creșterea sprijinului politic. În această cheie trebuie înțeleasă promulgarea în Congres a „legii Magnițki“, care impune sancțiuni precum înghețarea activelor și interdicția de a intra pe teritoriul SUA pentru oficialii ruși acuzați de încălcarea drepturilor omului. Adoptarea rapidă a acestei legi – în condițiile în care aplicarea ei și în cazul Chinei nu este deloc urgentată –  arată cât de puțin le pasă parlamentarilor americani de relația cu Rusia.
 
Revenind la Putin, trebuie să ținem cont și de problemele sale de acasă. Protestele de stradă se țin lanț din martie, de când a fost reales. Pentru a spera la susținerea cetățenilor, președintele consideră că trebuie să se răzbune pe America. Așa se explică, de exemplu, atacul nejustificat la adresa ambasadorului McFaul, pe motiv că ar fi stat de vorbă cu liderii opoziției.
 
Evident, oficialii americani sunt tot mai dezamăgiți și mai iritați de Putin, atât din cauza atitudinii sale condescendente (refuzul său de luna trecută de a participa la summitul G8 și de a avea o întrevedere cu Barack Obama i-a lăsat pe toți cu gura căscată), cât și din cauza inabilității sale de a se dovedi bun de ceva. Este posibil ca, pe moment, Kremlinul să aștepte rezultatul alegerilor din SUA, din noiembrie, și abia apoi să acționeze.
 
Chiar și așa, la Washington, Putin este văzut ca „un fanfaron care ar vrea să stea la masa celor mari“, după cum îl descrie Stephen Sestanovich, de la Consiliul pentru Relații Externe, „însă nu este în stare“.