În vremuri economice grele, tentația de a lovi în imigranți este mare. „Să scăpăm Grecia de această putoare“, cam așa sună sloganul unui partid de extremă dreaptă tot mai popular la Atena, Zorii Aurii. În Anglia, David Cameron a promis că, până în 2015, va reduce fluxul net anual de imigranți cu peste 50%. În SUA, republicanii se întreabă acum oare cât a contribuit discursul antiimigraționist al lui Mitt Romney la înfrângerea de la alegerile prezidențiale. Pentru că, realist, este o placă stricată, care trebuie înlocuită rapid. Faptele demonstrează că, în acest moment, revenirea economiei mondiale depinde într-o mare măsură de creșterea fluxului de oameni care trec frontierele pentru a munci.
Argumentele proimigrație sunt cam aceleași valabile și în cazul liberului schimb. Țările beneficiază de pe urma comerțului pentru că forța de muncă se specializează în domenii în care poate fi mai eficientă decât înainte, ducând astfel la creșterea producției. Guvernele au început campania de liberalizare a comerțului în momentul în care au realizat că avantajele sale sunt mai mari decât costurile pe care le presupune.
În teoriile comerciale tradiționale, salariile oamenilor angajați de doi parteneri de business de la capete diferite ale lumii, care folosesc tehnologii similare, converg în final – fenomen intitulat „egalizarea prețurilor factorilor de producție“. Din păcate, în realitate, acest fenomen reprezintă doar o excepție. Așa se face că un muncitor din Mexic câștigă, în medie, cu 40% mai puțin decât un muncitor mexican născut în SUA, cu aceeași educație și experiență.
Mare parte din această discrepanță salarială este dată de productivitatea mai mică a muncitorilor din zonele sărace, cauzată la rândul său de o infrastructură necorespunzătoare și de nepregătirea forței de muncă. Un angajat de aici, chiar și extrem de talentat, nu va putea atinge performanțele unuia care se dezvoltă în solul fertil al unei economii bogate. Aducerea primului în acest sol fertil îi poate da, însă, aripi. Așadar, revenind, un muncitor mexican va câștiga mai mult în SUA decât în țara natală pentru că în SUA produce mai mult, datorită tehnologiilor și mediului de lucru potrivit. Este adevărat, milioane de oameni se mută din lumea săracă în cea bogată fără a avea pretențiile salariale ale rezidenților. La fel de adevărat este și că un val imigraționist masiv ar putea duce la scăderea salariilor din țara adoptivă. Dacă, însă, fluxurile sunt suficient de moderate cât să permită o adaptare lină a investitorilor la noile condiții, în câțiva ani granițele s-ar putea deschide fără a mai presupune acest șoc salarial. Evident, imigranții ar avea multe de câștigat în acest scenariu. Într-un raport recent realizat de John Kennan, de la Universitatea Wisconsin-Madison, se estimează că deschiderea granițelor ar duce la creșterea venitului mediu al angajaților din țările dezvoltate cu 10.100 de dolari, adică peste 100%.
Această nouă îmbogățire ar putea umfla PIB-ul global. Într-un alt raport, Sharun Mukand, de la Universitatea din Warwick, calculează efectele dislocării a peste jumătate din forța de muncă din lumea emergentă spre cea dezvoltată. Evident că un proces emigraționist atât de amplu nu ar putea avea niciodată loc în realitate, însă, ca exercițiu mental, calculul este instructiv. Așadar, dacă acest proces ar duce la dispariția a 25% din diferențele de productivitate dintre statele sărace și cele bogate, venitul imigranților ar spori cu 7.000 de dolari, suficient cât să ducă la o creștere a productivității mondiale cu 30%, echivalentul a 21 de trilioane de dolari. Alte studii sunt și mai generoase cu cifrele. O lucrare din 2007, semnată de Paul Klein (Universitatea Simon Fraser) și Gustavo Ventura (Universitatea de stat din Arizona), ajunge la concluzia că ridicarea oricăror restricții de mobilitate la nivel global ar duce la o creștere a producției cu 122%. Or, aici vorbim de avantaje imense, incomparabile cu cele dobândite datorită liberalizării comerțului, de maximum 2% din PIB-ul mondial, după estimările lui Sharun Mukand.
Beneficiile sunt însemnate și în cazul unei ridicări mai moderate (și, în final, mai practice) a restricțiilor. Lant Pritchett, de la Universitatea Harvard, este de părere că o creștere cu doar 3% a forței de muncă din lumea bogată prin imigrație ar aduce randamente anuale mai mari decât eliminarea barierelor comerciale încă în vigoare. El face o analogie cu deschiderea pieței muncii pentru femei, măsură care a dus la creșterea masivă a ofertei de forță de muncă și la specializarea superioară a acesteia.
În tot acest timp, să nu uităm că locuitorii țărilor bogate se tem că imigranții se îmbogățesc pe spatele lor. Și totuși, majoritatea studiilor arată că arareori se întâmplă ca impactul asupra salariilor rezidenților să fie negativ. În general, singura urmare este impulsionarea cetățenilor nativi să abordeze sarcini mai complexe. Însă, un minus există: un sondaj realizat de Universitatea Harvard arată că unii imigranți au tendința de a se folosi mai frecvent de serviciile de securitate socială decât rezidenții. Chiar și așa, e mult spus că aceștia ar secătui în mod constant buzunarul statului. Pentru că, trăgând linia, contribuția noilor veniți la sistemul de asigurări depășește vizibil „încasările“ în servicii. De partea cealaltă, există temeri că exodul angajaților talentați va lăsa un gol în economiile de origine. Doar că spectrul plecării din țară îi încurajează pe cetățenii din piețele emergente să investească mai mult în educație. Ani mai târziu, mulți dintre acești oameni mai bine educați și specializați se întorc în țară de origine. Cu alte cuvinte, din imigrație toată lumea are de câștigat: dacă oamenii politici ar reuși să vadă dincolo de propria lor teamă de străin și necunoscut, dividendele ar fi imense.
Free Exchange este comentariul pe teme de teorie economică al revistei britanice The Economist