China nu poate să nu fie în centrul atenţiei, având în vedere ponderea pe care o are în economia globală. O scădere abruptă a producţiei industriale, a construcţiilor şi a livrărilor de electricitate din China, aşa cum s-a întâmplat în anul ce s-a încheiat în aprilie, produce efecte asupra pieţelor de capital şi a preţurilor materiilor prime în toată lumea. Iar relaxarea politicii monetare de către banca centrală, aşa cum s-a întâmplat luna trecută, creează o agitaţie aproape la fel ca aceea pe care o produce aceeaşi decizie luată de Rezerva Federală. Ca să nu mai spunem că declaraţiile premierului Wen Jibao, despre nevoia de a menţine creşterea, au mai multă greutate în pieţe decât afirmaţii similare ale liderilor europeni. Nicio altă revoluţie industrială precedentă nu a fost urmărită cu o mai mare atenţie decât cea chineză de astăzi.
Privită de aproape, dezvoltarea rapidă poate fi haotică; şi sunt destul de multe lucruri care merg prost în economia Chinei. Este surprinzător de ineficientă şi nu este atât de fair pe cât ar fi trebuit. Cu toate acestea, principala grijă a străinilor – că se va prăbuşi dacă va suferi o lovitură serioasă, cum ar fi colapsul euro – nu este justificată. Pentru moment, e mai probabil să se dovedească mai rezistentă decât se tem detractorii săi că este. Defecţiunile sale, şi sunt mari, vor ieşi la suprafaţă mai târziu.
Nedreaptă, dar nu instabilă
Străinii tind să privească China ca pe un model de eficienţă bazată pe exporturi. Asta nu e însă întreaga poveste. Cheltuielile de investiţii pe utilaje, construcţii şi infrastructură au însemnat mai mult de jumătate din creşterea Chinei de anul trecut; exporturile nete n-au contribuit deloc. Pe de altă parte, prea multe din aceste investiţii au fost făcute de companiile de stat, care beneficiază de subvenţii implicite, de pieţe protejate şi de credite acordate cu sprijin politic.
Exemplele de risipă abundă, de la un oraş fantomă în stepa din nord până la staţiuni decadente pe plajele din sud. Modelul chinezesc este nedrept şi pentru cetăţeni. Reglementarea ratelor dobânzilor permite băncilor să jecmănească deponenţii, prin acordarea de dobânzi mici la depozite. Împiedicarea competiţiei lasă loc firmelor de stat să pună preţuri mari propriilor lor produse. Sistemul de înregistrare a locuinţelor limitează accesul imigranţilor din zonele rurale la serviciile publice, aceştia muncind în oraşe, dar fiind înregistraţi în satele de baştină. Iar legile arbitrare din domeniul agricol permit autorităţilor locale să înşele ţăranii, plătindu-le doar sume derizorii în schimbul terenurilor pe care le cumpără de la aceştia pentru dezvoltare. Și rezultatul procedurilor ajunge adesea în buzunarele oficialilor.
Favoritismele şi risipa îi fac pe critici să asemene China cu alte economii cu dezvoltare rapidă ce au avut apoi căderi spectaculoase. Cea mai recentă comparaţie este cu Tigrii asiatici înainte de a-şi primi pedeapsa financiară în 1997-1998. Ratele de investiţii mari ale Tigrilor au împins creşterea pentru o perioadă, alimentând în acelaşi timp şi o fragilitate fiscală ce a ieşit la suprafaţă imediat ce exporturile au scăzut, investiţiile s-au subţiat, iar capitalul străin a plecat. Criticii subliniază nu doar că investiţiile chineze au rată de creştere mai mare decât au avut vreodată Tigrii, ci mai ales că băncile chineze şi alte instituţii de credit au trecut printr-o frenezie uimitoare a creditării, de la 122% din PIB, în 2008, până la 171%, în 2010, în urma unei strategii de „stimulare a împrumuturilor“ de către guvern.
Şi totuşi, tocmai nedreptăţile din sistemul chinez sunt acelea care îi asigură neobişnuita rezistenţă. Spre deosebire de Tigri, China se bazează foarte puţin pe finanţările străine. Creşterea este finanţată din resurse extrase de la propria sa populaţie, şi nu de la străini îndreptăţiţi să fugă, aşa cum s-a întâmplat în sud-estul Asiei (şi cum se întâmplă din nou în unele zone din Europa). Rata de economisire a Chinei, de 51% din PIB, este chiar mai mare decât rata investiţiilor. Iar sistemul conservator financiar dominat de stat păstrează în condiţii bune aceste economii, aşa încât poate face faţă întârzierilor la plată sau defaulturilor. Şi mai important, băncile chineze sunt foarte lichide. Balanţa depozite/credite este foarte bună şi păstrează o cincime din totalul depozitelor în rezerve la Banca Naţională. Îşi pot permite de aceea să rostogolească creditele neperformante în ideea că acestea vor fi până la urmă plătite sau pot să le şteargă atunci când le convine. Mai există şi sprijinul guvernului central, care are datorii formale de circa 25% din PIB. Adăugarea datoriilor autorităţilor locale ar putea dubla proporţia, însă China are suficient spaţiu fiscal ca să recapitalizeze orice bancă ameninţată cu insolvenţa. Confortul fiscal permite, de asemenea, Chinei să poată stimula din nou creşterea, în caz că pică exporturile către Europa.
China a cheltuit deja o grămadă în propria infrastructură, atunci când criza creditelor i-a lovit clienţii din Vest. Asta nu înseamnă că a rămas fără obiective de finanţat. Şi-ar putea dubla eforturile de dezvoltare a asistenţei medicale în mediul rural, de exemplu, având în continuare doar un medic la 22.000 de familii. Chinezul obişnuit ar cheltui mai mult şi ar economisi mai puţin dacă ar şti că sănătatea i-ar fi îngrijită de cineva la bătrâneţe. În acest moment, consumul intern înseamnă doar puţin peste o treime din economie.
Timpul e de partea lor
Toate acestea evidenţiază, în acelaşi timp, şi problemele potenţiale. Aceleaşi caracteristici care ar ajuta în cazul unui şoc în următorii ani sunt periculoase pentru ţară pe termen lung. Rata fenomenală a economisirii va începe să scadă, pe măsură ce populaţia îmbătrâneşte, iar muncitorii devin tot mai scumpi. Deja capitalul local este mai puţin captiv. Sătui de dobânzile mizerabile la depozite, clienţii caută alternative. Unii găsesc şi metode de a-şi scoate banii din ţară, contribuind la ciudata presiune pe monedă. De altfel, în cele 12 luni ce s-au încheiat în aprilie, depozitele bancare au avut cea mai slabă creştere din istorie.
În concluzie, China trebuie să înveţe să-şi folosească capitalul mai inteligent.
Asta ar presupune ridicarea barierelor din calea investiţiilor private în pieţele lucrative ce sunt încă dominate de companii de stat risipitoare. Ar însemna, de asemenea, un sistem bancar mai puţin susţinut de stat şi un sistem de asigurări sociale mai bun, ca să nu mai vorbim de reformele politice şi sociale necesare în următorii zece ani. Reformatorii Chinei au în faţă o sarcină grea, dar au suficient timp. Pesimiştii o compară cu Japonia, care, ca şi China, era o naţiune creditoare înainte de izbucnirea crizei din 1991. Însă Japonia n-a făcut impolzie decât atunci când atinsese un nivel al venitului pe cap de locuitor cu 20% mai mare decât cel al Americii (la rata de schimb a pieţei). Dacă veniturile în China ar fi să ajungă la acest nivel, economia sa ar trebui să ajungă de cinci ori mai mare decât economia Statelor Unite. Iar până acolo mai este cale lungă.
