Ce e luxul? În România ceva, în Monaco altceva, cert este că luxul nu denotă norma, ci privilegiul, ceva ce nu e la îndemâna oricui. Aș putea spune că luxul zilelor noastre se poate asocia, printre altele, cu liniștea, aerul curat și proaspăt; le găsești rar la oraș, dar nu liniștea monotonă, ci liniștea care „face loc” să se audă esențialul, astfel încât să fie trăit mai intens și adâncit. Liniștea conferă relief interiorului. Servește cu generozitate pe tavă răspunsuri căutate îndelung.

La mănăstire da, e altă lume, însă nu ajungi acolo fără ceea ce ai adunat în lumea de aici; acolo se face spațiu ca să deschizi geamantanul memoriei adâncului, pe care zgomotul lumii îl presa închis. Excesul de zgomot estompează atenția spre adâncul nostru, ori intensitatea se trăiește doar  în profunzime. Nu mai ajungem însă acolo așa des, pentru că zumzetul exterior ne risipește de colo-colo. Te retragi însă puțin, într-un loc ca acesta, și puterile tale sufletești se adună în Dumnezeu, exact așa cum un magnet adună pulberea de fier din toate direcțiile. Din când în când, parcă e nevoie să mergi într-un loc în care să-ți aliniezi mintea cu inima.

Împrăștierea, în ochii mei, este ca un picamăr care îți face drumul de la minte la inimă un zig-zag. Cred că uneori e nevoie de mai mult decât o decuplare a simțurilor, care ar presupune retragerea în locuri liniștite, avem nevoie și de ceva care să umple golurile lăsate de picamăr și să reaștearnă armonios drumul de sus în jos sau invers, și aici intervine Dumnezeu cu bonusuri pe care în locuri liniștite, dar obișnuite, nu le găsești. În lume ne acoperim și suntem acoperiți de diverse griji, sarcini și obligații al căror „strat” nevăzut inevitabil ne împovărează. Când vin la Oașa, mă simt ca și cum aș merge la plajă.

Mă dezgolesc de detalii și neesențial, iar inima mea rămâne liberă să se bucure de Soare. Glisez „reclamele” de pe ochiul ei și poate să vadă și ea un film bun. Într-un final, ceva și pentru ea, un „shot” nutritiv, după lungi diete de aditivi artificiali și post de minerale esențiale. Pachet de estetizare și recalibrare interioară „all-inclusive”: curățire și împrospătare pe deoparte, energizare și încărcare, pe de altă parte. Cu „înnoirea” de la Dumnezeu (a.k.a „metanoia”, cu influențe grecești) e ca și cum…parcă ar începe să-ți curgă prin vene aer de munte și apă de mare – briza mării în plămânii inimii. Ca-n orice „terapie”, rezultatele se simt doar după mai multe zile, iar nu magic și instant.

Poate că unii se așteaptă ca pe acolo să se perinde doar tineri obișnuiți din fașă cu credința, însă atât cât am surprins eu, mi se pare că suntem destui și care am ajuns târziu „la credință”. Ne leagă un magnetism inconștient și o înțelegere tacită. Cu pașaport de fii risipitori întorși, știm de ce răul e nasol din experiență, nu doar din teorie, știm că focul arde, pentru că ne-am ars, iar nu din avertismente.

Nu e deloc o laudă și cred că mai toți am fi preferat înțelegerea din teorie, as îndrăzni totuși să spun că poate exista și o parte bună: când cunoști psihologia necredinței din interior, după o tovărășie lungă cu ea, are mai greu putere de ispitire din punct de vedere rațional asupra ta. Când cineva e curat, poate ai șanse să-i spui că noroiul se simte fain pe piele, să-l îndemni să încerce, dar când cineva încă se chinuie să curețe urme de noroi, e cam greu să-l ademenești cu aceeași gogoașă. Asta nu înseamnă că ai devenit impecabil, că nu ai încercări și că la nivel ființial, nu ai reveniri la vechiul eu, de care încerci să te descotorosești, dar din punct de vedere rațional cel puțin, dezgustul față de trecut, mi se pare că poate cumva, să te imunizeze împotriva dorinței de a te întoarce acolo.

Pentru iubitorii de viață de noapte…duhovnicească, din când în când se organizează și privegheri cu after hours incluse (pentru neiubitori, mai merge și cu „Atenție, se doarme!” în timpul lor, iar playlistul devine surpriză, chiar și pentru strană, care în general e la pupitru: poate avea concurență din spate; nu se armonizează neapărat bine Utrenia cu sforăitul, dar fiecare poate avea ceva de „zis” în biserică).

La slujba de noapte mă încordez să fiu atentă, dar mintea e flexată în toate direcțiile de gânduri și mie îmi vine să mă zgârii pe față, pentru că am senzația că stau acolo și nu-s în stare să mă hrănesc. Totuși, după ce ies de la priveghere, îmi vine să fac piruete și atunci înțeleg că n-am stat chiar degeaba. Din nou eu însămi, după un exil al sinelui autentic. E ceva impalpabil în aerul nopții, după ce ieși de la slujbă, în drumul spre lac la camere (sub cerul ”ăla”, plin de stele), care-mi amintește de trăirile din copilărie atunci când citeam noaptea romane polițiste sau Harry Potter. Rațional, nu există nicio curiozitate, și totuși, ceva ce nu poate fi epuizat prin înțelegere, te lasă să adulmeci parfumul simțirii că viața e mai mult decât ceea ce se vede și decât ceea ce poți gândi, un viu odihnitor și totodată ghiduș: nu-l poți prinde cu mintea.

Totul decurge firesc, îmi place că nu mă lovesc de falsă evlavie, e bun simț și în rest, totul e foarte natural, nicio duritate care să te strivească, așa cum s-ar aștepta poate un tânăr să fie într-o mănăstire. Așa cum Dumnezeu se odihnește în natură fără pretenții și în cel mai simplu mod, fără să stânjenească pe cineva cu grandoarea sa: mângâie, liniștește și te primește, așa și aici, tinerii se încadrează în programul mănăstirii lin și degajat, fără încordare.

Din punct de vedere lumesc, omenesc, totul decurge normal, e întotdeauna ceva de făcut – dinamism. Din punct de vedere al veșniciei însă, sunt poli de putere spirituală ce își exercită influența în lucrarea omenească: se mai trezește unul care n-avea nicio treabă, te mai curentează așa finuț câte un gând sau o simțire care în mediul tumultos și tulburat nu avea loc să pătrundă. Dumnezeu lucrează peste tot fără dubiu, dar în locurile care îi sunt dedicate cu precădere, e mai mult ca la El acasă. Nimic flamboaiant la un ochi aruncat rapid, și totuși, așa, sub pleoapa discretă a tainei, unele destine sunt scurtcircuitate și reorientate din direcții inferioare spre altele superioare, iar altele se intersectează și se unesc într-un fir comun.

Când am venit prima dată în tabăra internațională, exista o cameră pentru fete, cu saltele, care acum nu mai este. Când am văzut atâtea bagaje eu, cu un discret început de TOC (tulburare obsesiv-compulsivă), preconizam un oarecare disconfort, însă după câteva zile de atenție mutată în interior, exteriorul a trecut rapid în paranteză, iar la final eram complet vindecată de tendința TOC, pentru că atunci când ești animat de trăiri proaspete și dulci, ești prea satisfăcut ca să mai conteze detaliile. În plus, în camera aceea, era un deliciu să observ interacțiunile dintre o fată foarte manierată și matură și o alta extrem de jucăușă și copilăroasă – un melanj de ochi dați peste cap și chicoteli pe furiș. După mai multe zile, o prietenă, crezând că tre’ să fie mare chin la saltele, s-a milostivit de mine și la plecare, mi-a cedat patul ei, în una dintre camerele de sus. Am acceptat, însă m-am simțit ca Rose în „Titanic”, după ce ajunge de la clasa I, a eleganței și rafinamentului, la clasa a III-a unde erau dansul și distracția, doar că, la mine era invers: patul tot dintr-o saltea era compus, dar aerul zglobiu și veselia pestriță parcă nu prea mai erau chiar la fel.

Pe fetele care aveau ascultare la vaci le recunoșteai nu doar după miros, ci și după bucurie: intrau câteva fete euforice în cameră și-mi ziceam: „Astea vin de la vaci”, iar apoi, mirosul o confirma. N-am fost, nu știu cum e acolo, dar toate pe care le-am văzut, erau așa, ca după LSD; probabil dopamina secretată în urma experienței noi e explicația.

Nu toți tinerii prezenți sunt români, dar se pare că tuturor le cam place România, în timp de vacanță, cel puțin. Rugăciunea până la urmă, e în două limbi: una care se aude și una care nu se vede. Pe a doua o poate „înțelege” oricine și se vede apoi în lumina din privire. Aici, în tabere, printre tineri, dansează silueta bucuriei. Se atinge de fiecare și lasă o urmă pe noi.

Există stări pe care preferi să nu le traduci rațional, cărora prin verbalizare le strecori esența. Rațiunea încearcă să epuizeze realități, sfârșindu-le într-un sens închis, însă multe realități nu pot fi pecetluite sub sentința unei traduceri rigide. Cuvântul are valoarea și puterea lui, însă e ca o haină care încearcă să îmbrace o realitate, ori infinitul nu încape în nicio haină, iar gustul anumitor trăiri e mai puternic decât cuvintele. Se poate totuși spune că, după zece zile la mănăstire, vezi lumea ca un miop care și-a pus ochelari, totul e mai clar, mai limpede, deși dioptriile tale sunt aceleași. Nu pleci cum ai venit, pleci amprentat de Har.