Unul dintre capitolele la care managerii noştri – ca şi oamenii de comunicare – ar trebui să exceleze este managementul schimbării. Trăim într-o ţară în care, de douăzeci de ani deja, numai asta facem. Am schimbat organizaţii mari, am crescut organizaţii mici, ne-am schimbat mentalităţile, carierele, orientările profesionale, am plecat în lume şi ne-am întors acasă.

La nivel de management, am ajuns să ne împăcăm atât de bine cu schimbarea, încât posturile de conducere la nivel internaţional pe care le primim, cu excepţia situaţiilor în care sunt foarte avansate şi presupun o încărcătură mult mai mare decât ar putea duce oricine, ni se par nişte vacanţe îndelungate. Chiar şi expatriaţii – tot mai puţini – care vin aici o fac acum pentru că remarcă efervescenţa şi entuziasmul unei economii nebune, în care nu trebuie să cauţi cu lupa creşterea anuală, şi nu ca să-şi treacă în CV un „safari managerial“ într-o ţară exotică.

Dacă până de curând schimbarea – conştientă – era rezervată unui grup relativ restrâns de oameni, care văzuseră în perioada de tranziţie nu un motiv de înlemnire contemplativă, ci o oportunitate de a trece pe banda de viteză, de doi ani încoace vedem o nouă clasă – aproape trei milioane de oameni – care şi-au găsit şi ei banda de viteză şi norocul în UE.

Am minţi dacă am spune că exodul românilor plecaţi la muncă în UE – impropriu numiţi căpşunari – nu ne-a luat prin surprindere şi pe noi, cei care aveam antrenamentul schimbării. Mai mult, ne-a obligat să ne regândim planurile de dezvoltare, să ne reconsiderăm planurile de comunicare internă, să ne punem subit probleme pe care economiile mature şi le puneau de multă vreme: cum facem să aducem, să pregătim şi să păstrăm oameni talentaţi în jurul nostru, pe toate nivelurile, de la cel (stereotip) al căpşunarilor, al absolvenţilor care aspiră la cariere internaţionale, al maturilor pregătiţi care îşi doresc împlinire pe cont propriu până la cel al experţilor care ard etapele ascensiunii ierarhice prin birourile de coordonare ale multinaţionalelor.

Am crezut că, prin comparaţie cu diferenţa ameţitoare de perspectivă care separă generaţia noastră de cea a părinţilor noştri, nimic n-o să ne mai mire. Şi totuşi, jocul într-o ligă nouă, mutaţiile ample şi bruşte de pe piaţa muncii, creşterea accentuată şi continuă, plus evoluţiile tehnologice ne fac să ne reconsiderăm punctele de vedere, să gestionăm schimbarea schimbării, ne ţin în priză cu alte şi alte provocări. 2008 e un an de foc: ne împinge să creştem şi mai repede, avertizându-ne că, dacă nu înţelegem schimbarea schimbării, s-ar putea să ne ardem.

Sorana Savu este senior partner al Premium Communication

Capital – Editia nr.11, data 19 martie 2008