Cazul Banca Albina arata destul de limpede de ce nu exista spargatori de banci in Romania: au fost eliminati de pe piata de echipele de falimentatori profesionisti formate din actionari, administratori si directori de sucursale ai bancii.
Dupa doi ani de la declararea falimentului la Albina, lichidatorul desemnat, societatea Reconversie si Valorificare Active, si-a incheiat raportul privind cauzele si imprejurarile care au condus la incetarea de plati. Una dintre concluziile ce pot fi trase din acest raport este ca artizanul principal al prabusirii bancii este Giovani Giovanardi, membru in Consiliul de Administratie si in Comitetul de Directie si actionar principal, prin intermediul mai multor firme: Seld Comeximp, Sogexport, Farom Italgom, Ital Trading. Raportul mentioneaza ca grupul de firme ale lui Giovanardi era cel mai mare debitor restant al bancii la data declararii falimentului: datoriile totale, reprezentand credite nerambursate si dobanzi neachitate, insumau, la data de 25 mai 1999, 120,4 miliarde lei.
Cum, de cele mai multe ori vinovat nu este cel care ia, ci cel care da, lichidatorul bancii evidentiaza responsabilitatea presedintelui Ion Rusinaru si a directorilor celor doua sucursale prin care s-a concentrat activitatea de creditare – Smardan si Unirea – Mihai Trutescu si, respectiv, Ion I. Rusinaru, fiul presedintelui bancii.
Presedintele Rusinaru a recunoscut ca s-a ocupat personal de recuperarea debitelor restante de la firmele lui Giovani Giovanardi, precum si de la cele ale altor datornici majori: Matei Constantin, C. Savencu si D. Ortopelea. La data falimentului, creditele restante ale acestor patru persoane cumulau 69% din totalul creditelor in sold la sucursala Smardan, principala poarta de scurgere a banilor din banca. Tot un fel de bulevard al creditelor neperformante a fost si sucursala condusa de Rusinaru – fiul, Unirea, unitate care a derulat 21% din activitatea de creditare.
BNR a fost martor tacut al crahului bancar
Strategia falimentarii bancii a fost simpla. Populatia a fost momita cu dobanzi mari la depozite (mult peste oferta altor banci), banii atrasi astfel reprezentand peste 70% din totalul resurselor atrase de banca incepand de la mijlocul anului 1998. Banii erau apoi canalizati, prin credite acordate pe filierele Smardan si Unirea, catre firmele persoanelor mentionate mai sus. Inca de la sfarsitul anului 1997, creditele au reprezentat mai mult de 80% din totalul plasamentelor bancii, ajungand sa constituie cvasitotalitatea plasamentelor (99%) la data incetarii platilor, 25 mai 1999.
Iminenta falimentului a inceput sa se intrezareasca inca din toamna anului 1998, cand presedintele Comisiei de Cenzori, Ion Ratoi, atragea atentia asupra situatiei critice: la 30 septembrie 1998, rata creditelor clasificate in categoria „pierderi” si „indoielnice” era de 57,7% fata de 30%, cat prevedeau normele Bancii Nationale. La acea data, pierderile bancii se ridicau la 76,2 miliarde lei, din cauza neincasarii dobanzilor si a penalitatilor de intarziere, in suma de 92,8 miliarde lei. Hemoragia financiara a continuat in ultimul trimestru al anului 1998 (incheiat cu o pierdere de 120 miliarde lei) si in primele trei
luni din 1999, cand s-au mai acordat credite de 66 miliarde lei.
Nu se poate spune ca Banca Nationala a Romaniei nu a avut cunostinta despre ce se intampla la Albina. Conform raportului intocmit de societatea Reconversie si Valorificare Active, Banca Albina a fost monitorizata in cursul anului 1998 de BNR, care a sanctionat banca cu limitarea operatiunilor. Dupa ce a aplicat aceasta sanctiune care nu a avut nici un efect, autoritatea pietei monetare a tras un pui de somn pana la data de 6 aprilie 1999, cand a constatat incalcarea grava a Legii bancare si a normelor de prudenta bancara. In timp ce functionarii BNR dormeau linistiti, Banca Albina imprumuta de pe piata interbancara zeci de miliarde de lei, cu dobanzi de 200 – 400%, pe care le plasa in credite care nu s-au mai intors niciodata in banca.