Statul trebuie  să-i ajute doar pe bătråni, copii, bolnavi şi handicapaţi. Ceilalţi trebuie să se ajute singuri.

La aproape 20 de ani de cånd am scăpat de Ceauşescu şi de Partidul Comunist, mentalitatea dominantă în societatea romånească a rămas cea etatistă. Statul trebuie să ne dea locuinţe, statul să aibă grijă ca preţurile să nu fie prea mari, statul să ne despăgubească dacă investim la FNI şi pierdem banii, statul să se îngrijească gratis de sănătatea noastră chiar dacă nu plătim nicio contribuţie.

Politicieni, ziarişti, analişti, artişti, sportivi, comentatori anonimi pe site-urile ziarelor, toţi afişează o astfel de mentalitate. Niciunul dintre aceştia nu se încumetă să spună (sau nu este convins) că preţurile produselor într-o economie liberă se stabilesc pe piaţă, în funcţie de cerere şi de ofertă, că decizia greşită a individului trebuie să se răsfrångă doar asupra lui, că faptul că nu a învăţat la timp sau nu poate oferi ceva de care ceilalţi din comunitate să aibă nevoie duce la sărăcie. Decizia individului devine astfel irelevantă. Dacă am făcut ceva bine, atunci să beneficiem singuri, dar dacă am luat o decizie greşită, să ne despăgubească statul. Creşte preţul petrolului, al gazelor, al tuturor materiilor prime peste tot în lume, pe noi nu ne interesează: să găsim o modalitate pentru ca noi, romånii, să nu fim afectaţi de aceste evoluţii. Să scadă statul accizele, ceva, să nu plătim mai mult, la fel ca toţi ceilalţi pămånteni. Se scumpesc alimentele peste tot – noi propunem să reducem TVA, ca să nu fim afectaţi. Dar, în acelaşi timp, chiar dacă în acest fel veniturile statului ar scădea dramatic, nu ne interesează, noi vrem educaţie şi sănătate full-options, total gratuit. Nu contează că nici America nu poate să asigure aşa ceva cetăţenilor ei, noi vrem să dăm cåt mai puţin (sau deloc), dar să primim de la stat servicii ca în Elveţia.

Am privatizat întreprinderi pentru că statul ducea acele companii în faliment şi nu avea resurse pentru investiţii; nu-i nimic, acum vrem ca statul să-i stabilească noii companii private la ce preţ să våndă. Nu contează dacă respectiva firmă nu va mai avea astfel nici profit, nici resurse pentru investiţii. Oameni tineri – neatinşi, teoretic, de virusul comunismului – sau întreprinzători cărora nu le mai merg afacerile – vor ca statul să găsească rezolvarea problemelor pe care le au. Impozitul de 16%, chiar dacă e printre cele mai mici din Europa, li se pare prea mare. Sau, de ce nu, să plătească toţi ceilalţi, dar în domeniul lor de activitate acesta să fie mai mic sau zero. Dacă piaţa nu vrea să recunoască produsele firmei lor sau dacă pregătirea individului e precară şi îşi găseşte greu o slujbă, tot statul e de vină.

Din păcate (sau din fericire), statul nu poate şi nu trebuie să rezolve toate aceste probleme. Esenţială e decizia individului: dacă vrea să înveţe, dacă înţelege cerinţele pieţei (adică ale celorlalţi indivizi din comunitate), dacă ştie să se împrumute cu prudenţă, dacă are o atitudine care să-l facă plăcut ca partener. Dacă decizia individului e greşită, va suporta singur consecinţele şi e anormal ca statul, adică toţi ceilalţi, să plătească pentru el. Statul trebuie să-i ajute doar pe bătråni, copii, bolnavi şi handicapaţi. Toţi ceilalţi trebuie să se ajute singuri!