Asta se întâmplă și cu degradarea educației, și cu viitoarele alegeri, și cu creșterea prețurilor sau eliminarea casierilor de la supermarketuri. Astăzi, mă voi referi, însă, la un proces care pune sub semnul întrebării supraviețuirea fizică a poporului român: scăderea populației. Problema populației este, de altminteri, și unul dintre cele mai sensibile puncte ale (geo)politicii.

De curând, deputatul liberal Robert Sighiartău a făcut o declarație parlamentară în care „trage un semnal de alarmă”, pornind de la o statistică în care se arată că, anual, populația țării scade cu circa 150.000 de locuitori. Pentru a „combate situația”, tânărul politician arată că există (propus cu siguranță de liberali) „un pachet legislativ amplu, care cuprinde mai multe inițiative ce vizează sprijinirea familiilor, încurajarea natalității și protejarea copiilor”. Bla, bla, bla.

Nu pun la îndoială buna credință a domnului Sighiartău, dar citatul pe care l-am dat sună a polistiren expandat. Oare acest pachet legislativ are elementele revoluționare capabile să răstoarne o tendință instalată încă din 1990 și care își urmează cursul de 33 de ani, indiferentă la culoarea guvernelor? Mai mult, nici perioadele de creștere economică sau evenimentele politice considerate pozitive, precum intrarea în UE, nu au modificat tendința, ba chiar, uneori, au accentuat-o! Bineînțeles, dacă legile respective vor fi puse în practică, va fi un lucru bun, dar mă tem că, în actuala situație, este total insuficient.

Să vedem de ce! Și să începem cu trecutul…

Nicolae Ceaușescu a fost acuzat că a dus o politică pronatalistă extremă, în care elementele coercitive erau absența mijloacelor contraceptive preventive și interzicerea întreruperilor de sarcină. Aceste elemente reprezentau o limitare evidentă a drepturilor și libertăților individuale. Există, cu deosebire, un curent feminist radical, foarte vocal la începutul anilor 90, care a scos la iveală nenumărate cazuri de femei care și-au pierdut viața sau și-au ruinat sănătatea recurgând la întreruperi de sarcină clandestine, de cele mai multe ori cu mijloace rudimentare. Cu alte cuvinte, Ceaușescu a fost acuzat de crimă și, de atunci, curentul feminist respectiv privește orice politică pronatalistă cu suspiciune, dacă nu cu aversiune.

Din păcate, istoria României în perioada comunistă nu poate fi, încă, analizată cu obiectivitate în spațiul public. Dar, chiar dacă voi stârni indignarea unora, voi spune că, așa cum nu toate lucrurile bune din acea perioadă au fost meritul lui Ceaușescu, nici toate lucrurile rele nu au fost din vina lui. Bineînțeles, conducerea sa era autoritară, dar propaganda anticomunistă, prelungită după 1990 până astăzi, a format percepția că deciziile îi aparțineau în totalitate și, mai mult decât atât, că aceste decizii erau arbitrare. Ceea ce e categoric fals.

Ceaușescu credea (probabil, sincer) în revoluția socială și în comunism, dar avea și o viziune asupra dezvoltării și transformării României (un „proiect de țară”, cum am spune azi), chiar dacă aceasta nu era invenția lui! Viziunea respectivă era un hibrid între industrializarea marxist-leninistă (teoria industriei „grele” care asigura baza pentru dezvoltarea economică) și o serie de lucrări științifice românești (tehnice și economice), elaborate în perioada interbelică și scoase de la sertar (din păcate, fără menționarea autorilor) după 1955. Printre acestea se aflau și studiile sociologice și demografice.

Primul val al industrializării socialiste și-a absorbit aproape în totalitate forța de muncă din mediul rural. Proaspeții muncitori industriali au primit locuințe la bloc în orașe. Dar trecerea populației în mediul urban duce la scăderea natalității – este un model cultural universal valabil în modernitatea industrială, cu atât mai mult cu cât femeile nu rămân casnice și sunt și ele angajate în întreprinderi. În perioada 1950-1960, se consemnase o scădere abruptă a natalității și asta punea sub semnul întrebării perspectiva dezvoltării economice a României în deceniile 8 și 9.

În vara lui 1966, a fost prezentat un studiu demografic, realizat de o echipă a Ministerului Sănătății, care sublinia consecințele negative ale scăderii natalității pentru întreaga societate românească. Prin urmare, după discutarea acestui studiu în cadrul Comitetului Executiv al PCR, a fost emis Decretul Nr. 770 din 1966, al Consiliului de Stat al RSR, care a stabilit o serie de măsuri pentru creșterea natalității. Atmosfera generală de anticomunism emoțional de după 1989 a distorsionat atât percepția asupra situației demografice a României, cât și prevederile respectivului decret.

În limitele unei schițe jurnalistice, este bine să subliniem câteva aspecte mai puțin cunoscute publicului larg.

Chestiunea politică

Așa cum spuneam, Decretul 770/1966 a apărut ca urmare a unui studiu demografic, științific, realizat de o echipă multidisciplinară, și nu a fost o fantezie politică a lui Nicolae Ceaușescu, așa cum există și astăzi o părere larg răspândită. Argumentul principal împotriva acestei păreri este însăși situația demografică dezastruoasă de astăzi a României, care, dacă nu se vor lua măsuri drastice, va duce la înlocuirea populației autohtone cu imigranți.

Apoi, trebuie să subliniem că, în 1966, la doar un an de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea PCR era relativ echilibrată, iar Ceaușescu nu avea puterea discreționară de la sfârșitul anilor 80. La acea dată, existau cel puțin trei persoane care aveau un ascendent de prestigiu și putere față de Nicolae Ceaușescu: Ion Gheorghe Maurer, șeful Guvernului, Alexandru Drăghici, ministrul de Interne și Chivu Stoica, președintele Consiliului de Stat. De altfel, Decretul a fost emis de Consiliul de Stat și a fost semnat de Chivu Stoica. Pentru înțelegerea situației, Consiliul de Stat era analogul instituției Președinției României de astăzi, iar Chivu Stoica era persoana cu funcția cea mai mare în stat, echivalentul Președintelui României.

Repet, pentru înțelegerea exactă a situației: Decretul 770/1966 a fost în primul rând o problemă de stat, nu de partid!

Să nu uităm că România comunistă nu era o democrație în care să poată fi dusă, public și legal, o dezbatere și/sau o luptă în privința politicilor publice. Chestiunea avortului, vedem foarte bine, încinge și astăzi spiritele chiar și în țări cu regimuri democratice, ca Statele Unite sau Polonia.

Filosofic vorbind, chestiunea este indecidabilă, întrucât amestecă două planuri care nu se pot îmbina coerent. Pe de o parte, este vorba despre un concept care stă la baza democrației liberale, acel „habeas corpus” al cetățeanului (corpul meu îmi aparține și fac ce vreau cu el – afirmația militantismului pro-avort). Pe de altă parte este logica statului și a guvernării, care trebuie să asigure dezvoltarea sau cel puțin păstrarea unui element esențial, populația, în perspectiva unui viitor în care statul respectiv se află în competiție, dacă nu chiar în conflict, cu alte state.

Regimul comunist avea în vedere exclusiv interesul statului, al societății în general, drepturile sau interesele individului fiind total subsumate celor colective.

Chestiunea tehnică

„Interzicerea avorturilor” a fost doar una dintre măsurile de creștere a natalității. Celelalte măsuri stipulate în Decret se regăsesc în acel „pachet legislativ amplu, care cuprinde mai multe inițiative ce vizează…” despre care a vorbit, zilele trecute, liberalul Robert Sighiartău.

În ce privește „interzicerea avorturilor”, Decretul stabilea o serie de excepții:

  • „sarcina pune viața femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc; 
  • unul din părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determina malformații congenitale grave; 
  • femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale; 
  • femeia este în vârstă de peste 45 de ani; 
  • femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire; 
  • sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.”

Se observă că excepțiile de mai sus sunt mult mai largi și mai juste decât cele prevăzute de legile recente, având același subiect, din Polonia sau din Statele Unite.

Să mai amintim că, la începutul anilor 60, mijloacele anticoncepționale preventive nu existau, practic, în România. Chiar în Occident, pilulele anticoncepționale au intrat pe piață abia după 1968. Să mai spunem că, până prin 1975, în comerț se găseau, cu dificultate, dar se găseau, prezervative importate din China. Dar aici intervine un alt aspect, pe care îl discut la punctul următor.

Chestiunea socială

Era societatea românească din 1966 pregătită pentru un „baby boom”? Un răspuns exhaustiv este greu de dat! Răspunsul scurt ar fi: da. Pentru că, la acea dată, fuseseră depășite greutățile moștenite din război, iar nivelul de trai și de modernizare crescuseră, lumea se obișnuise cu cerințele sistemului și exista potențialul de a susține, financiar și instituțional, o creștere puternică a populației.

Enunțul cel mai ticălos care s-a vehiculat și se vehiculează în spațiul public despre politica demografică din perioada 1967-1989 este acela că: „societatea nu a putut să susțină, economic și educațional, valul de copii”. De ce este un enunț ticălos? În primul rând pentru că ocultează faptul că România a fost lovită, începând cu 1973, de o criză economică ale cărei surse se aflau în exterior (criza petrolului și creșterea dobânzilor la împrumuturile externe). La sfârșitul anilor 60 și în anii 70, sistemul de creșe, grădinițe și școli a susținut fără probleme ctreșterea natalității. Iar în anii 80, economia a rezistat, cât de cât, tocmai pentru că a existat un surplus de forță de muncă.

Este cazul să facem o comparație cu situația de acum? Putem compara nivelul educațional al unui tânăr absolvent de liceu din 1987 cu cel al unui tânăr de azi?

Despre chestiunea umană/umanitară, în materialul viitor.