România este în doliu, după moartea lui Virgil Nemoianu

România este în doliu! Vineri, 6 iunie, la vârsta de 85 de ani, a încetat din viață Virgil Nemoianu, eseist, critic literar și filosof al culturii. Anunțul decesului acestuia a fost făcut de eseistul Paul Cernat. El a dezvăluit că Nemoianu, „unul dintre numele universitare de vârf ale umanismului nostru „de export” postdecembrist”, se confrunta cu o boală gravă.

„S-a stins, la 85 de ani, comparatistul româno-american (de origine bănățeană) Virgil Nemoianu, unul dintre numele universitare de vîrf ale umanismului nostru „de export” postdecembrist, format la școala lui Tudor Vianu (alături de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel), eminent istoric al ideilor. Vestea dispariției sale mă îndurerează – știam, de multă vreme, că e grav bolnav, dar… ”, a scris acesta pe Facebook.

Scriitorul a făcut o trecere în revistă a creației literare a lui Nemoianu, evidențiind atât contribuțiile sale din România, cât și activitatea desfășurată în Statele Unite ale Americii. Paul Cernat a punctat, de asemenea, faptul că Nemoianu a fost un susținător al Cercului Literar de la Sibiu.

Paul Cernat a subliniat că, după ce a emigrat în Statele Unite, profesorul Virgil Nemoianu a devenit o prezență importantă în conștiința publică și în bibliografiile românești după 1990, datorită unor lucrări majore precum „Microarmonia” (teza sa de doctorat din 1971), „The Taming of Romanticism” și „The Theory of Secondary Literature, Progress and Reaction”, considerată capodopera sa teoretică.

Scriitorul a menționat că influența lui Nemoianu este esențială pentru „Istoria critică…” a lui Nicolae Manolescu, iar operele sale nu puteau fi citate în România înainte de 1989. De asemenea, a evidențiat convorbirile intelectuale cu Sorin Antohi și corespondența cu Ion D. Sârbu, precum și aderarea târzie, dar importantă, a lui Nemoianu la Cercului Literar de la Sibiu, confirmată și prin monografia „Surâsul abundenței” dedicată prietenului Ștefan Augustin Doinaș.

„Cărțile perioadei sale românești de anglist deschis spre teorie literară sau culturală („Structuralismul”, „Simptome”, „Calmul valorilor”, „Utilul și plăcutul”), comentariile despre Pillat, Goftfried Benn ș.a. conținînd pe dedesubt o întreagă filosofie personală, dau doar o idee relativă despre devenirea sa ulterioară, sub semnul „criticii simptomatologice.”

Emigrat în Statele Unite, profesorul Nemoianu a intrat în conștiința publică și (după 1990) în bibliografiile noastre obligatorii prin cărți ca „Microarmonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură” (teza de doctorat din California, 1971, cu patru ani înaintea expatrierii), influenta „The Taming of Romaticism” („Îmblînzirea romantismului”) și „The Theory of Secondary. Literature, Progress and reaction” (capodopera lui teoretică, în opinia mea). Cea mai reușită parte din „Istoria critică…” a lui Nicolae Manolescu e greu de imaginat fără contribuția lui VN (imposibil de citat la noi imediat înainte de 1989).

Nu pot fi lăsate deoparte convorbirile revelatoare intelectual cu Sorin Antohi sau relația epistolară cu Ion D. Sârbu (N.B., Nemoianu a fost un aderent tîrziu, dar important, al Cercului Literar de la Sibiu. Monografia „Surîsul abundenței” dedicată prietenului Ștefan Aug. Doinaș o confirmă suplimentar)”, a precizat Cernat.

Impactul lui Nemoianu în domeniul criticii literare

La final, eseistul evidențiază rolul semnificativ pe care Nemoianu l-a avut în domeniul criticii literare din România. Virgil Nemoianu a fost lector la Universitatea din București înainte de a obține doctoratul în Literatură Comparată, în 1971, la Universitatea din California, San Diego. De asemenea, a ocupat funcția de vicepreședinte al Societății Internaționale de Literatură Comparată.

„A lansat, cel dintîi în România, imediat după 1989, conceptul de „bătălie canonică”, familiar lui de mai multă vreme peste Ocean. Teoriile sale despre „canonul ospitalier” sau despre „triumful imperfecțiunii” sînt modele de complexitate tolerantă și exigentă, de care gîndirea noastră are azi urgentă nevoie.

Articolele și studiile din „România și liberalismele ei – atracții și împotriviri”, „Tradiție și libertate”, „Jocurile divinității – gîndire, libertate și religie la sfîrșit de mileniu” sînt, deopotrivă, edificatoare și provocatoare; cele mai multe n-au îmbătrînit nici cu un rid. Jurnalele de călătorie și eseurile autobiografice din „Arhipelag interior” merită o discuție separată. N-a fost un intelectual comod; cuvintele sale au cîntărit însă, întotdeauna, greu, cu o eficiență pedagogică seducătoare – și convingătoare”, a mai precizat Paul Cernat.