15 ani fără academicianul Mihai Draganescu
LA 28 mai 2010, România a pierdut o personalitate marcantă a științei și culturii naționale. Mihai Drăgănescu, figură emblematică în domeniul informaticii și fost președinte al Academiei Române, a încetat din viață la vârsta de 82 de ani. Contribuțiile sale vaste în inginerie, educație, filosofie și administrație publică au lăsat o amprentă profundă în evoluția societății românești moderne.
Născut pe 6 octombrie 1929, în localitatea prahoveană Făget, Drăgănescu și-a construit parcursul academic și profesional cu o rigoare excepțională. A absolvit Institutul Politehnic din București în 1952, specializându-se în electronică, iar ulterior a obținut titlul de doctor în științe tehnice, cu cercetări remarcabile în domeniul tuburilor electronice și al semiconductoarelor. Cariera universitară a urmat un traseu ascendent, de la asistent la profesor și decan al Facultății de Electronică și Telecomunicații.
Pionieratul în informatică și microelectronică
Dincolo de activitatea didactică, Mihai Drăgănescu a fost un adevărat pionier în dezvoltarea tehnologiilor informatice în România.
El este inițiatorul școlii românești de microelectronică și a introdus în țara noastră concepte avansate precum „electronica funcțională” și „societatea informatică”.
A contribuit decisiv la formarea rețelei naționale de centre de calcul, a sprijinit dezvoltarea industriei software și a impulsionat introducerea informaticii în învățământul românesc.
Cu o gândire profund filosofică, Drăgănescu a explorat și fundamentele teoretice ale informației, formulând idei originale, cum ar fi „informateria” și „ortoenergia”. Lucrările sale au fost apreciate nu doar în România, ci și în spațiul internațional, fiind publicate în reviste de prestigiu și prezentate la conferințe de renume din Europa și Asia.
Mihai Drăgănescu s-a implicat și în reforma instituțională
Activ și în sfera publică, Mihai Drăgănescu a deținut funcții de conducere în instituții guvernamentale și științifice. În perioada post-revoluționară, a fost viceprim-ministru în guvernul provizoriu și, ulterior, ambasador în Belgia.
Însă cel mai important rol administrativ l-a avut între 1990 și 1994, când a condus Academia Română, contribuind decisiv la renașterea instituției după perioada comunistă. A fost și fondatorul Secției de Știința și Tehnologia Informației din cadrul Academiei.
Recunoașterea oficială a meritelor sale a venit sub forma unor distincții prestigioase, printre care Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Meritul Științific”, Premiul „Constantin Noica” al Academiei, dar și distincții internaționale precum „Legiunea de Onoare” din partea Franței.
