Marin Sorescu, de la copilul din Bulzești la vocea unei generații
Născut în 1936 într-o familie modestă din Bulzești, Dolj, Marin Sorescu a devenit un simbol al rezistenței culturale prin artă. Studiile de filologie la Iași și începuturile în presă la „Viața Studențească” și „Luceafărul” i-au marcat parcursul literar. Debutul editorial în 1964 cu Singur printre poeți a atras atenția prin satira fină și stilul inconfundabil.
A urmat un drum prolific: peste 20 de volume de poezie, traduceri în numeroase limbi, premii literare și recunoaștere academică. Poezia sa îmbină suprarealismul, folclorul românesc și meditația existențială. În mod constant, a evitat patetismul și a ales ironia ca armă împotriva absurdității și dogmei.
Sorescu a trăit și creat într-o perioadă în care libertatea artistică era restrânsă sever de regimul comunist. Cu toate acestea, a reușit să strecoare critici subtile în versuri aparent inofensive.
Volumul Moartea ceasului din 1966 sau piesa Iona sunt doar două exemple în care explorează sensul existenței, al captivării și al singurătății într-un mod care a trecut, adesea, neobservat de cenzori, dar nu și de cititori.
A fost un creator complet: poezie, teatru, proză, pictură
Activitatea editorială a lui Marin Sorescu, în special la revista Ramuri, a fost marcată de o controverse. Deși a promovat tineri autori, unii l-au acuzat post-revoluționar de exces de autoritate sau cenzură. Sorescu a preferat demisia în locul unei confruntări directe.
Dramaturgia sa include titluri importante precum Iona, Matca, Paracliserul sau A treia țeapă, montate cu succes în marile teatre europene. În proză, s-a remarcat cu volume ca Trei dinți din față și Viziunea vizuinii, iar în eseuri a meditat asupra condiției artistului într-o lume dominată de constrângeri.
Marin Sorescu a scris și critică literară, primind distincții importante, dar și-a manifestat talentul și în pictură, organizând expoziții atât în România, cât și în străinătate.
Numit ministru al Culturii în anii ’90
După Revoluție, a fost numit ministru al Culturii între 1993 și 1995 în guvernul Văcăroiu. Deși apropierea de putere i-a afectat imaginea în unele cercuri, Sorescu a continuat să scrie, chiar și în perioada în care era grav bolnav. Ultimele sale poezii, publicate înainte de moartea sa în 1996, sunt marcate de o luciditate amară și o resemnare tulburătoare.
Marin Sorescu a fost de două ori propus la Premiul Nobel, în 1983 și 1992, dar nu a primit distincția. Moștenirea sa literară a rămas însă vie prin zecile de volume publicate și prin traducerile internaționale. Deși interesul oficial pentru comemorarea sa în România a scăzut, impactul operei sale continuă să inspire.
