În copilărie, Silvia Popovici a fost afectată de o boală care a imobilizat-o într-un cărucior, lucru ce i-a influențat sensibilitatea și fragilitatea de mai târziu. Deși visa să devină medic, psiholog sau profesoară de limba română, destinul a condus-o spre actorie, talentul fiind descoperit la Școala Centrală din București, unde colegii o numeau deja „artista”.
A fost încurajată de profesoara de română să urmeze drumul teatrului. Deși la admitere a fost inițial respinsă la proba de fotogenie, notele mari la celelalte probe i-au adus admiterea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
Silvia Popovici a debutat în 1954 în filmul „La mere”
A debutat în 1954 în filmul „La mere”, realizat de studenți. După absolvirea facultății în 1956, alături de o generație de excepție – Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Mircea Albulescu – a ajuns pe scena Teatrului Național din Craiova, formând generația de aur a teatrului românesc.
Cariera cinematografică a Silviei Popovici a cunoscut un moment de vârf în 1960, odată cu rolul titular din „Darclée”, în regia lui Mihai Iacob, unde a interpretat figura celebrei soprane Hariclea Darclée, ajutată de vocea Artei Florescu. Au urmat „Omul de lângă tine” (1961) și „O dragoste lungă de-o seară” (1963), dar consacrarea definitivă a venit în 1968 cu „Gioconda fără surîs”, regizat de Malvina Urșianu, cu care a colaborat ulterior la „Serata” (1971), „Trecătoarele iubiri” (1974) și „Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu” (1980).
Alte filme importante din cariera sa sunt „Ancheta” (1980), „Enigmele se explică în zori” (1987) și „Stâlpii societății” (1988). În 1972, a fost apreciată de public în serialul TV „Mușatinii”, în rolul Oana.
Deși a jucat în numeroase filme, scena a rămas adevărata ei casă
A activat la teatrele naționale din Craiova, Cluj și București, între 1956 și 1993, interpretând roluri memorabile din Shakespeare, Brecht, Molière, Sartre, Pirandello sau Caragiale. A colaborat cu regizori de marcă precum Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Horea Popescu sau Anca Ovanez-Doroșenco.
La Teatrul Național Radiofonic, a înregistrat zeci de spectacole, de la „Coriolan” de Shakespeare la „Tinerețea lui Moromete” de Marin Preda.
În 1967 a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a, iar în 1971 cu clasa a II-a, pentru meritele sale artistice. A fost căsătorită cu demnitarul comunist Maxim Berghianu, ministru al turismului în anii ’80, cu care a avut o fiică, Ruxandra, activă și ea în domeniul artistic.
Viața personală a Silviei Popovici a fost umbrită de restricții impuse de regimul comunist. Se pare că Elena Ceaușescu o privea cu suspiciune și gelozie, ceea ce a influențat negativ prezența actriței în filmele vremii. Frumusețea, inteligența și notorietatea sa au fost percepute ca o amenințare, iar rolurile i-au fost drastic limitate în anii ’80.
Actrița s-a stins din viață pe 16 septembrie 1993, la vârsta de doar 60 de ani, după o suferință îndelungată. În 1996, i-a fost dedicat volumul biografic „Silvia Popovici. Treptele iubirii”, semnat de Doina Papp. În memoria sa, funcționează Fundația culturală Silvia Popovici.
Silvia Popovici rămâne un simbol al teatrului românesc – o artistă completă, cu o carieră bogată, o personalitate distinsă și un destin marcat de luptă, demnitate și dăruire totală artei.
