Cincizeci de ani de carieră nu fac neapărat dintr-un actor o legendă; dar când e vorba de Peter O’Toole, epitetul e mai mult decât justificat. La 75 de ani, actorul britanic (care, însă, îşi preţuieşte enorm ascendenţa irlandeză) este mai respectat ca niciodată de către colegi şi, deopotrivă, adulat de public.

Au fost multe voci care au afirmat, după ceremonia de acordare a Oscarurilor din acest an, că lui O’Toole i s-a făcut o nedreptate neacordându-i-se un premiu de interpretare pentru rolul său din „Venus“, cel mai recent film al său. (Actorul a fost până acum nominalizat de opt ori, fără să fi primit vreodată premiul, un record negativ; în 2003, instituţia care atribuie celebrele distincţii, Academy of Motion Picture Arts and Sciences, i-a acordat un Oscar pentru întreaga carieră, o consolare tardivă, pe care O’Toole a intenţionat, iniţial, să o refuze.)

„Venus“, o peliculă abia ajunsă şi pe ecranele din România, este într-un anumit sens o revanşă – asupra vârstei şi asupra unei biografii agitate, marcate de o perioadă de alcoolism şi, ca urmare, de un cancer la stomac, învins cu decenii în urmă. În acelaşi timp, filmul e şi un pariu pentru câştigarea unei noi generaţii de public, căci povestea – o relaţie afectivă dintre Maurice, un actor ajuns la senectute (O’Toole), şi Jessie (Jodie Whittaker), strănepoata în vârstă de 19 ani a unui prieten al lui – pare un ecou îndepărtat din „Rătăciţi printre cuvinte“, un succes de critică, dar şi de box-office.

Un film aplaudat de toţi criticii din Statele Unite

Nu e de mirare că „Venus“ a avut succes: site-ul metacritic.com, care alcătuieşte un punctaj mediu pentru filme (şi albume muzicale) după cronicile apărute în ziarele americane, a ajuns la un scor de 85 de puncte din 100 posibile, o cotă enormă, care desemnează filmele fără absolut nici o recenzie negativă sau măcar neutră. Pe scurt, absolut toţi criticii de film au fost încântaţi.

O’Toole şi Whittaker sunt serviţi impecabil de un scenariu inteligent, semnat de Hanif Kureishi (mai cunoscut la noi ca romancier), care face din această relaţie greu de închipuit un mic studiu, plin de nostalgie şi de umor, al dinamicii seducţiei. Cu toate nuanţele vag sexuale ale câtorva replici şi scene („interesul teoretic“ al lui Maurice pentru Jessie e dublat de unul destul de carnal, în ciuda faptului că el ştie că sexul i-ar putea fi literalmente fatal), „Venus“ e un superb amestec de dramă reţinută şi comedie.

O’Toole, fragil şi cu părul albit, nu e, în ciuda anilor, doar o umbră a fostului june prim; vocea sa inconfundabilă, şlefuită de decenii de fumat şi de whisky, şi graţia unui actor trecut prin şcoala teatrului britanic fac din interpretarea sa un spectacol fascinant.

De cealaltă parte, Jodie Whittaker (şi unchiul ei Ian, jucat de un Leslie Phillips în plină formă la cei 84 de ani ai săi, morocănos şi cu nişte replici pline de savoare) face un rol impecabil; Jessie are toată candoarea şi insolenţa tinereţii, un apetit un pic riscat pentru alcool şi o gură spartă cum de mult nu s-a mai văzut.
Whittaker e practic o debutantă, absolvind Guildhall School of Music & Drama din Londra acum doi ani, ceea ce face din rolul ei, extrem de reuşit, o performanţă mai mult decât notabilă. „Venus“ mai oferă o surpriză plăcută: Vanessa Redgrave, absolut splendidă în rolul fostei soţii a lui Maurice, o ocazie în plus pentru o lecţie de actorie – şi încă un motiv să vedeţi filmul.