O lume post-Covid-19 trebuie să prețuiască cu adevărat domeniul îngrijirii, să-i accepte pe cei vulnerabili și să atace actualele structuri de privilegiu.

Opinia că în cursul pandemiei de Covid-19 a avut loc o schimbare societală radicală a fost exprimată de mai multe personaje și organizații progresiste.

De exemplu, George Monbiot a observat o serie de acțiuni comunitare de solidaritate, de jos în sus, concluzionând că puterea a migrat de la piețe și stat spre comunități.

Dar, în ciuda inițiativelor fascinante și promițătoare de solidaritate și comunitare apărute în cursul pandemiei, experiența inegalității din cursul ei pare să indice că schimbarea este încă insuficientă.

 Muncitori

În aprilie mii de muncitori agricoli din România au fost recrutați în Germania pentru a culege sparanghel, după ce lobby-ul agricol german presase guvernul federal pentru a pune la rândul său presiune pe guvernul român pentru a permite o excepție extraordinară de la carantina draconică impusă în România. Printre muncitorii străini s-au aflat oameni din unul dintre focarele de infecție cu coronavirus din România. Autocarele cu care au plecat spre aeroporturi erau pline ochi.

În mod obișnuit muncitorii străini sunt cazați în condiții de aglomerație în apropierea câmpurilor pe care muncesc, de obicei mai mult de 10 ore pe zi.

În cazul sparanghelului, condițiile de muncă precare au inclus și o clauză specială (denunțată de sindicatele germane) conform căreia angajatorul e unicul responsabil cu organizarea transportului muncitorilor înapoi în România. Acest lucru înseamnă că angajatorii îi pot trimite înapoi acasă pe muncitori înainte ca ei să apuce să lucreze numărul minim de zile după care legislația germană le impune primilor să plătească asigurări sociale pentru ultimii. În consecință, dacă muncitorii se îmbolnăvesc din cauza condițiilor de muncă, de cazare sau de călătorie, sistemul român de sănătate este cel care va trebui să suporte costurile.

În mod evident, distanțarea socială fizică este un factor important pentru reducerea vulnerabilității la coronavirus. Însă capacitatea de a practica distanțarea fizică ar putea fi de asemenea un indicator al inegalității; de fapt, s-ar putea chiar afirma că ea însăși e un privilegiu. În SUA, potențialul de tele-muncă e dependent de categoria de venit: împărțind angajații în patru categorii în funcție de mărimea veniturilor, în primul sfert lucrează de acasă de peste șase ori mai mulți decât în ultimul sfert, iar în penultimul sfert de peste trei ori mai mulți.

Iar asemenea inegalități spectaculoase nu sunt doar apanajul Americii Făcute Măreață din Nou a lui Trump: în zona euro gospodăriile cu venituri mari au în medie aproape de două ori mai mult spațiu util decât ultimele 10%: 72 de metri pătrați, comparativ cu numai 38 de metri pătrați.

 Rasă

Constatări similare au apărut și în privința raselor: primele bilanțuri ale deceselor din SUA au arătat că virusul ucidea mult mai mulți negri și hispanici comparativ cu procentul din populație pe care-l reprezintă ei – în New York, de exemplu, rata mortalității a fost dublă la aceste populații față de albi.

Din perspectiva inegalității, toate acestea par a fi mai degrabă exemple de imobilitate, iar nu de schimbare, pe fondul pandemiei. Și probabil nici nu ar trebui să fie o surpriză.

Istorica Erin Maglaque subliniază modul în care „lumea s-a oprit în loc pentru mulți” în cursul unei epidemii din secolul 17 din orașul italian Florența: nu numai că săracilor li se interzicea să facă lucruri pe care bogații le puteau face în cursul carantinei, cum ar fi să-și îngroape rudele moarte în cimitirele bisericilor în loc de gropi comune, dar luau amploare și percepțiile discriminatorii cu privire la săraci, văzuți „drept nechibzuiți și leneși, oportuniști care exploatează starea de urgență” prin aceea că beneficiază de ajutoare de la municipalitate fără a munci.

De fapt, experiența umanității cu pandemiile din trecut ne poate spune când se întrunesc condițiile pentru schimbări radicale. Istoria arată că inegalitatea poate fi redusă ca urmare a pandemiilor, dar numai atunci când provoacă decese la scară mare.

Așa au stat lucrurile cu Moartea Neagră din secolul 14, care a omorât până la o treime din populația Europei, și prin urmare penuria de mână de lucru indusă de decimarea populațiilor a sfârșit prin a dubla sau tripla salariile muncitorilor agricoli și meșteșugarilor de rând.

 Îngrijire

Epidemiile dureroase dar mai puțin letale nu par a fi suficiente pentru a afecta inegalitatea. Epidemiile de holeră de secol 19 din Europa nu au jucat un rol important nici în marile transformări politice ale acelui secol, care căutau să reducă inegalitatea, nici în transformarea structurilor administrative și politice ale statelor; iar revoluțiile sanitare, care au urmat ulterior și au îmbunătățit condițiile generale de viață, au fost mai degrabă rezultatul unei „mari varietăți de cauze”.

Atât experiența istorică cât și cea contemporană invită la prudență în ce privește relația dintre pandemie și schimbarea societală radicală. Dar, evident, paharul nu poate fi niciodată gol doar pe jumătate.

Un lucru legat de Covid-19 care în mod sigur e pozitiv e acela că ea a făcut vizibilă importanța pentru societate a domeniului îngrijirii și a infrastructurii asociate lui.

Îngrijire pentru bolnavi; îngrijire pentru copiii obligați brusc să rămână acasă; îngrijire pentru cei mai vulnerabili la virus, cum sunt bătrânii; îngrijire sub forma serviciilor de curățenie asigurate în clădirile rezidențiale și publice, esențiale pentru evitarea răspândirii virusului; îngrijire în sensul asigurării necesităților elementare, cum ar fi serviciile asigurate de lucrătorii din supermarketuri.

 Sexe

Totuși, când vorbim de îngrijire, inegalitatea dintre sexe se conturează ca o categorie aparte. În toate țările OECD, aproximativ trei sferturi din lucrătorii în asistența medicală și socială sunt femei, cu implicații clare de inegalitate între sexe, întrucât unul dintre ele își asumă grosul îngrijirii legate de Covid-19.

Inutil de spus, în emisfera nordică cei care asigură această îngrijire tind să fie nu numai prost plătiți și angajați în condiții teribil de precare de muncă, dar și discriminați, făcând obiectul unor prejudecăți conjugate, cum ar fi imigrantele, frecvent considerate și tratate drept ființe inferioare.

De exemplu în Spania, una dintre țările cel mai grav lovite de pandemie, peste 40% din lucrătorii domestici sunt imigrante, într-un sector în care salariile sunt cu aproape 60% mai mici decât media brută națională.

Aceasta e o țară în care una din două femei afirmă că au fost discriminate din cauza etniei lor; și, aparent, o cincime din imigrante spun că au de-a face în mod regulat cu un limbaj care le ridiculizează originea etnică sau națională.

Pandemia pare să fi determinat unele guverne să decidă cu timiditate să aloce unele resurse activităților de îngrijire, cum este de exemplu decizia guvernului spaniol de a oferi un venit minim vital. Dar realizarea trecerii mentale și politice spre prețuirea îngrijirii ar putea necesita mai mult decât pare la prima vedere.

 Vulnerabilitate

Într-un articol care te pune pe gânduri, scris în 2016, scriitoarea și artista Johanna Hedva argumentează că, pentru a aprecia cu adevărat sistemele de îngrijire, vulnerabilitatea nu ar mai trebui privită ca o stare tranzitorie, anormală, a existenței.*

Hedva, ea însăși trăind cu o boală cronică, susține că trupurile noastre sunt „în primul rând și întotdeauna vulnerabile”, că de fapt „corpul nostru e definit de vulnerabilitatea lui” și, din acest motiv, „se bazează în permanență pe infrastructuri de sprijin” pentru a putea exista.

Dar, „privind bunăstarea ca pe starea normală, standard, a existenței”, în cele din urmă vom vedea și boala ca pe un aspect temporar, o deviație de la normă, ceea ce ne va face apoi să ne gândim la îngrijire și sprijin în același fel, adică ceva care este necesar numai ocazional. „Când boala e temporară, îngrijirea nu este normalul”, argumentează cu aplomb Hedva.

În acest sens, o prioritate vitală este una de îmbunătățire: „să extindem îngrijirea de la trupuri individuale la ceea ce le permite să persiste: relații, ecosisteme și biosfera, întreaga planetă”, susține organizația feministă de la Roma „Non Una Di Meno” („Nici Una Mai Puțin”).

 Privilegiu

Pentru a ajunge însă acolo, trebuie depășit un obstacol crucial: anume, a găsi modalități de îmbunătățire conștienți fiind că inegalitatea nu se schimbă doar prin revizuirea structurilor noastre mentale despre vulnerabilitate și îngrijire.

Pentru ca acest lucru să aibă vreun sens, el trebuie să meargă mână în mână cu o reducere drastică a privilegiilor. Iar aceasta pentru că îmbunătățirea necesită resurse care în prezent le sunt rezervate acelora „a căror importanță și îngrijire domină […] societatea, pe spinarea tuturor celorlalți”, după cum s-a exprimat Hedva.

Să nu uităm că privilegiul se află în centrul inegalității. În locuri precum SUA, un bărbat așteaptă în medie 49 de minute pentru a primi un analgezic pentru durere abdominală acută, în vreme ce o femeie va aștepta în medie 65 de minute pentru același lucru; iar rasa determină calitatea îngrijirii primite chiar și în cazul acelor indivizi care au aceeași asigurare medicală, explică experții. Și, desigur, lumea noastră este una în care „90% din cheltuielile globale cu cercetarea medicală sunt direcționate spre probleme care afectează doar 10% din populația lumii”.

Contestarea unor asemenea structuri de privilegiu este esențială pentru îmbunătățirea sistemelor de îngrijire. Printre altele, acest lucru presupune să te întrebi: viețile cui servesc drept model pentru ce înseamnă „viața cea bună” și pentru definirea celor mai bune modalități de a ajunge la ea? Cine e îndreptățit să ia cuvântul și să definească aceste lucruri?

Cu greu s-ar putea susține că ideea e nouă. Mișcările feministe și de decolonizare și cercetători ai acestor domenii au mai adus aceste argumente în discuțiile despre privilegiul alb masculin și calitatea de alb, văzute ca fiind deopotrivă vocea și etalonul care determină ce e de dorit, ce e normal și ce e optim.

Problema este agravată de faptul că aceste întrebări trebuie să le fie puse nu numai celor care controlează aranjamentele de putere, ci și celor care le contestă. Ecologismul, de exemplu, a suferit încă de timpuriu de deficite de rasă și egalitate între sexe, iar în 2019 controverse legate de unele practici ale mișcării Extinction Rebellion au născut temerea că în cadrul mișcărilor ecologiste calitatea de alb ar putea constitui încă o problemă.

 Intersectări

Același lucru e valabil pentru inițiativele politice progresiste pornite în replică la schimbarea climei. Procesul Noului Consens [mișcare intelectuală globală care propune schimbarea actualului model economic – n.trad.] de construcție a Noului Acord Verde a fost criticat de asociații civice din comunități americane care trăiesc la intersecția dintre sărăcie, poluare și [alte probleme de – n.trad.] mediu pentru că pleacă de la supoziția incorectă că nu există inițiative în privința schimbării climei la nivelul acestor comunități extrem de expuse, și astfel sfârșește prin a le ignora experiența și inițiativele în procesul de definire a proiectului.

Cine definește și cine conduce răspunsul colectiv la problemele „mari” este o cu totul altă lighioană decât asigurarea includerii democratice „în general” în asemenea proiecte. Și, după cum par a sta lucrurile, ar putea fi o lighioană încă nedomesticită complet din perspectiva unor tipare de gândire progresiste.

Am început acest text contestând ideea că pandemia servește sau ar putea servi drept ocazie pentru a schimbare societală radicală. Dar fac acest lucru cu bună credință. Împărtășesc speranța că pandemia servește drept apel de trezire la realitate pentru mobilizarea în vederea unei schimbări societale radicale – și nu cred că aceia care văd fragmente ale unei astfel de schimbări întâmplându-se în practicile comunitare sau de solidaritate din cursul pandemiei sunt naivi ori nu pot să vadă întregul tablou.

Dar sunt îngrijorat de indiciile care sugerează că trenul inegalității ar mai putea avea mult de mers până când va deraia, indicii pe care le văd în raport cu celelalte, cele aducătoare de speranță.

Cu toate acestea, viziunea despre îngrijire și vulnerabilitate pe care am schițat-o poate oferi o bază pentru o perspectivă mai optimistă. Având grijă să nu romanțăm suferința, prețuirea îngrijirii și acceptarea vulnerabilității ca fiind esențiale în viață ar putea începe de la privirea celor mai vulnerabili și mai marginalizați ca reprezentând nu doar o sursă de observare a nefericirii și suferinței, ci și o profundă problemă politică: o sursă de modele de existență umană care sfidează fanteziile rasei albe de impermeabilitate și izolare, care negreșit li se pot aplica și îi pot ridica doar pe cei puțini.