Prăbușirea economiei comuniste în era ultimului dictator roșu
Nu se știe cu exactitate și nici nu se va afla vreodată câți români au pierit din cauza lipsei de medicamente din spitale și farmacii. Cum întotdeauna logica afectivă a învins logica științifică, era absolut normal ca să fie un profund atașament de fabricile uriașe cu coșuri fumegânde.
Oare chiar să fie adevărată această imagine populară sau să fie o altă credință eronată a maselor populare și astfel să se confirme teza lui Gustave Le Bon despre faptul că popoarele au idei puține, ferme și greșite?
Datele statistice oficiale ale statului comunist vin să susțină o adevărată prăbușire a producției industriale după 1980 și un minimum echilibru economic a fost menținut de către autoritățile comuniste prin dirijarea fondurilor de la uzinele rentabile către cele care erau practic decedate, adică în faliment.
Mașinile-unelte stau la baza unei economii sănătoase pentru că sunt instalațiile ce prelucrează materii prime pentru a face alte mașini necesare sistemului industrial. Exporturile, aducătoare de valută forte pentru a se asigura lichiditățile necesare statului și întreprinderilor, s-a prăbușit în multe sectoare ce reprezentau chiar mândria regimului comunist.
Dacă în 1980 erau livrate la export 6.577 de astfel de utilaje, s-a ajuns în 1984 la numai 2.461.
Era un semn că economia socialistă nu mai dă rezultate
Locomotivele, mașini de tracțiune scumpe și necesare pentru traficul greu de marfă, nu mai erau căutate și au plecat peste graniță numai 96 în comparație cu cele 261 din 1980. Autocamioanele, mândria regimului și a constructorilor de la Brașov, au cunoscut o prăbușire a livrărilor de la 9.494 la numai 2.880 de unități. Motoarele electrice au trecut de la 678.000 la numai 205.800 de bucăți.
Era un semn că economia socialistă nu mai dă rezultate din cauză că era rămasă în urmă în raport cu producătorii din lumea concurențială. Autoritățile de la București au compensat prin livrările de produse alimentare și de mărfuri industriale inferior prelucrate.
Se mai adăugau automobile, televizoare și frigidere, dar care aveau piese străine de calitate pentru a avea succes pe piețele externe. Uniunea Sovietică și lagărul socialist absorbeau o mare parte din exporturile industriei comuniste pentru că și acolo era un deficit de produse de larg consum.
Deschiderea piețelor interne după 1989 a permis sosirea mărfurilor capitaliste și fabricile cu tehnologii învechite pentru că statul comunist n-a mai făcut investiții timp de un deceniu n-au putut să reziste și au dat faliment. Autoritățile de la București n-au mai repetat experimentul menținerii capacităților de producție prin înfometarea populației.
România trebuie să recupereze acum ceea ce a distrus Nicolae Ceaușescu prin politica aberantă de plată a datoriei externe cu orice preț și este greu de învins decalajul chiar față de fostele state din lagărul socialist.
