De la aderarea Bulgariei şi a României la Uniunea Europeană în 2007, Germania – datorită economiei sale robuste – a devenit o destinaţie privilegiată pentru imigranţi. Numărul imigranţilor din aceste două ţări est-europene s-a triplat în cinci ani, ajungând la 330.000 la sfârşitul anului 2012.

Ameninţată de o serioasă penurie de mână de lucru, din cauza natalităţii în declin, Germania se declară deschisă imigraţiei, dar se teme totodată de un aflux de persoane sărace şi puţin calificate. Ţinta Germaniei este să atragă tineri cu diplomă din ţările aflate în criză din sud-estul Europei (Grecia, Spania, Portugalia). Totuşi bulgarii şi românii au format grosul contingentelor – după polonezi – de imigranţi veniţi în ultimii ani. Nu au încă decât un acces limitat la piaţa muncii, însă aceasta s-ar putea schimba de la 1 ianuarie 2014, dacă Bulgaria şi România intră cum este prevăzut în Spaţiul Schengen (sic!). De teama unui aflux mai mare şi de consecinţele sociale şi financiare, Germania a ameninţat că va face uz de dreptul său de veto.

Recent, mai multe oraşe în dificultate precum Mannheim (sud-vest), Dortmund sau Duisburg (vest), au lansat un strigăt de alarmă. Aceste regiuni administrate de stânga cer un ajutor de la statul federal pentru a putea face faţă acestei ‘imigraţii a sărăciei’. Sigmar Gabriel, preşedintele Partidului Social Democrat (SPD) a pledat chiar pentru ‘fonduri’ de salvare acordate respectivelor oraşe, acuzând guvernul de ‘neglijenţă’ în această chestiune. În inima acestui bazin industrial în declin numit Ruhr, Duisburg număra de la începutul lui ianuarie 6.176 de bulgari sau români faţă de 3.800 cu 18 luni anterior. Din 1960 şi până în prezent, oraşul de circa 500.000 de locuitori a pierdut un sfert din populaţie. Şomajul a ajuns la 15%, dublu faţă de nivelul naţional, iar oraşul are o datorie imensă de 2,2 milliarde de euro.

Creuzet în care se amestecă germani, turci, polonezi şi imigranţi rusofoni, o treime din locuitorii Duisburg-ului au rădăcini străine, explică Marijo Terzic, de la serviciul pentru integrare al primăriei. Noii veniţi s-au instalat mai ales la Hochfeld, un cartier de imobile vechi, unde ocupă apartamente libere, dar prost întreţinute şi oferite spre închiriere la preţuri mari. Populaţia locală îi acceptă greu. Ei se tem ca Hochfeld să nu devină o ‘Lampedusa’ germană, acea insulă mediteraneană din Italia unde se îmbulzesc refugiaţii africani în speranţa unui permis de şedere. Municipalitatea o consideră în schimb o şansă, mai ales pentru un oraş în declin demografic.

‘Ştim că după trei, cinci sau 10 ani, investiţia (în integrarea lor) ne va fi rambursată dublu sau chiar triplu’, spune Terzic. Un optimism care nu este împărtăşit de Eduar Pusic, asistent social la ZOF, asociaţie la care primăria apelează din 2009 pentru a se ocupa de noii veniţi. ‘Aceşti oameni au trăit întotdeauna în condiţii grele, chiar şi în ţara lor de origine. Au o calificare slabă şi sunt foarte greu de integrat’, spune el fără ocolişuri.

Michael Willhardt consideră că înainte de toate există ‘o problemă de calificare’. Valurilor de imigranţi precedente le corespundea o nevoie de mână de lucru puţin calificată, ‘dar în societatea noastră nu mai există locuri de muncă pentru oameni necalificaţi’, asigură el.

Un raport al experţilor germani pe această temă arată totuşi că 22% din persoanele venite din aceste ţări sunt ‘înalt calificate’, iar 46% ‘calificate’ în profesii în care Germania este deficitară ca mână de lucru. În opinia lui Terzic, citat de AFP, dacă bulgarii şi românii intră în Spaţiul Schengen în ianuarie, ei vor putea cere ajutor de locuinţă în oraş, suscitând astfel la Duisburg o povară suplimentară de ’15 milioane de euro pe an’, asimilabilă fără sprijin financiar.