David Lynch a fost întotdeauna un soi de enigmă printre cineaşti şi critici de film deopotrivă. Filmele sale intrigă prin lipsa aparentă de coerenţă internă, sunt idiosincratice până la indescifrabil, turnate în răspărul aşteptărilor publicului, care ar vrea mai întâi de toate să se agaţe măcar de iluzia unei structuri sau, în cele din urmă, a unui sens final. Culmea e că regizorul, care are reputaţia de a rupe sistematic cu convenţiile, înregistrează mai întotdeauna succes şi a devenit, între timp, obiectul unui fel de cult.

La şase ani după „Mulholland Drive“, unul dintre filmele cele mai intrigante (şi mai bune, trebuie s-o recunoaştem) ale deceniului trecut, David Lynch revine pe ecrane cu un fel de continuare a acestuia, încă mai absconsă şi mai puţin inteligibilă decât precedentul. „Inland Empire“ (distribuit în România sub titlul „Imperiul minţii“) şochează, într-o măsură chiar mai mare decât „Mulholland Drive“, prin lipsa lui deliberată de intrigă şi coerenţă narativă; de altminteri, regizorul a declarat într-un interviu că filmul a fost turnat literalmente de pe o zi pe alta, fără să existe un scenariu scris dinainte. Lynch a filmat, în plus, pe digital – ceea ce explică, pe de o parte, lungimea excesivă, de trei ore fără un minut, iar pe de alta, faptul că Lynch a găsit astfel modul ideal de a-şi da frâu liber imaginaţiei, fără să mai ia seama prea mult la costurile de producţie. (Digitalul, în mâna lui Lynch, poate fi o jucărie periculoasă.)

„Inland Empire“ este… ei bine, după toate aparenţele, un film despre Hollywood. Nikki Grace (Laura Dern, care a cunoscut celebritatea într-un alt film al lui Lynch, „Wild at Heart“, premiat cu Palme d’Or în 1990) e o actriţă care aspiră la un rol într-un film regizat de Kingsley Stewart (Jeremy Irons, elegant şi impecabil, ca de obicei). Filmul cu pricina e un remake al unei producţii poloneze care nu a apucat niciodată să fie filmată, căci doi dintre protagonişti au fost asasinaţi în mod misterios. Ceea ce urmează e un lung experiment cinematografic în care Nikki pare să traverseze, simultan, mai multe realităţi paralele – ca ea însăşi, ca personajul din filmul-în-film în care joacă (plimbându-se pe străzile oraşului polonez Lodz) sau, poate, chiar ca amândouă la un loc. Pentru Lynch, convenţia unei naraţiuni liniare e tot ceea ce poate fi mai îndepărtat.

E imposibil de rezumat – de fapt, de povestit – ce se întâmplă în „Inland Empire“. Fără îndoială, e cel mai experimental film al cineastului, ceea ce, ţinând cont de antecedentele sale, e suficient spus. De fapt, probabil că cea mai bună cheie de acces în universul fragmentar, populat de obsesiile cineastului şi de imaginarul său dezlănţuit, ar fi să considerăm că titlul trimite la explorarea unui „imperiu“ interior care îi aparţine doar lui însuşi. În acest sens, probabil că filmul poate fi interpretat atât ca cinema despre cinema, cât şi ca o enormă fişă documentară a temelor lui favorite. În orice caz, ar merita văzut, chiar şi cu riscul de a ieşi din sală la jumătatea celor trei ore… 

(poza)David Lynch în timpul filmărilor pentru „Imperiul minţii“, primul său lungmetraj din ultimii cinci ani. Pelicula a avut premiera în România săptămâna trecută.