Delirurile despre loviturile de stat ale bolsonarismului care au apărut cu un aer de tragedie se apropie de farsă. Exprimarea fostului căpitan, modulată de cei 28 de ani de politician nesemnificativ în Cameră, în favoarea torționarilor din ciclul de plumb al dictaturii militare, amenințările la adresa Tribunalului Suprem, sloganurile micilor grupuri pentru un nou regim dictatorial militar clamate la manifestațiile bolsonariste, care îl menţin pe fostul căpitan la [Palatul] Planalto (sediul preşedinţiei Braziliei; n. trad.), prevesteau o imposibilă întoarcere la începutul anilor ’60, fără război rece și fără comuniști ascunşi peste tot, dar gata să realizeze ceea ce nu a fost posibil în răscoala eșuată din ’35, Intentona.

Au mai existat încercări de creare a acestora prin folosirea rețelelor sociale și roboților lor. Fără succes, pentru că nu mai există Uniunea Sovietică și nici comunismul. Adevărul este că nu se susţine vreun discurs pretins civilizat pentru a justifica strangularea democrației. Una dintre virtuțile de neatins ale acestui regim este aceea că poate fi îmbunătățit fără cataclisme politice, economice, sociale, umanitare. În Brazilia, lovitura de stat bolsonarista, dacă ar fi posibilă, ar presupune un regim de forţă, cumplit, izolat în lume, cu o economie deja conectată la piețele globale, într-o țară cu peste 200 de milioane de locuitori, plină de inegalităţi sociale, dar cu toate condițiile de a le reduce în cadrul libertăților constituționale.

Bolsonaro a fost întotdeauna transparent în propovăduirea neconstituționalităților. Nu ar trebui să uimească. În criza plecării lui Moro, el a declarat că dorea să facă schimbări în “securitatea” sa – în Poliția Federală, nu a existat niciodată vreo îndoială -, pentru că voia să “interacționeze” cu conducerea PF, cu direcția generală și cu superintendența de la Rio, o zonă sensibilă pentru președinte și familie – se ştie din ce în ce mai mult de ce -, fiind mereu preocupat de faptul că pot fi făcute anchete și denunţuri împotriva “prietenilor” și a copiilor săi.

Cu toate acestea, nişte prieteni și un fiu intraseră deja pe radarul instituțiilor care reprimă infracţiunile, ceea ce explică sensibilitatea prezidențială față de subiect. Flávio Bolsonaro și Fabrício Queiroz sunt cercetați de Ministerul Public de la Rio, iar Fabrício încă de la sfârșitul lui 2018. Știrile despre furtul de bani publici prin schema de la Adunarea Legislativă de la Rio, numită pur și simplu “rachadinha” (proces prin care parlamentarul îşi însuşeşte jumătate din salariul consilierilor; n. trad.) au concurat pentru a obţine spațiu în presă odată cu formarea guvernului și cu învestirea președintelui.

Informațiile referitoare la acest caz au fost vehiculate în continuare, dar noul guvern a fost de neegalat ca factor de atragere a atenției. Cazul “rachadinha” a creat tensiuni la Tribunalul Suprem, după decizia arbitrară a președintelui Curții, judecătorul Dias Toffoli, luată la cererea apărării lui Flávio, de a paraliza toate anchetele inițiate pe baza rapoartelor Coaf (Consiliul pentru Controlul Activităților Financiare), cu privire la tranzacțiile bancare atipice care nu au fost autorizate de Justiție în toate etapele sale de pregătire.

Multe anchete cu privire la spălarea de bani au rămas suspendate alături de cele ale lui Flávio și ale lui Queiroz, de pe atunci dispărut. Brazilia a ajuns să fie amenințată cu părăsirea de acorduri multilaterale care înlesnesc schimbul de informații între statele naționale, pentru a stopa infracţiunile financiare, din ce în ce mai globale, comise pentru a ascunde mari sume de bani provenite din corupție, din traficul de droguri și de arme, din orice tip de operațiune gestionată de crima organizată. Plenul Curții a revizuit acea decizie, iar Toffoli însuși s-a retras la procesul final.

Prelucrarea informațiilor despre traficul financiar al lui Flávio Bolsonaro, cu ajutorul lui Fabrício, a sfârșit prin a fi reluată la Ministerul Public de la Rio de Janeiro, iar o parte din descoperiri a fost cunoscută odată cu recuperarea lui Queiroz, care se ascundea într-o casă din Atibaia, în apropiere de São Paulo, care era deţinută de Frederick Wassef, avocatul președintelui Republicii.

Imobilul părea să primească un machiaj pentru a arăta ca un birou de avocatură al noului vizitator frecvent al [Palatelor] Alvorada (reşedinţa preşedintelui Braziliei; n. trad.) și Planalto și, astfel, să beneficieze de inviolabilitatea legală a spațiului de lucru al avocaților. Dar poliția a sosit mai devreme, joi.

Poliţistul militar pensionat, prieten cu Jair Bolsonaro și apoi copiii săi, s-a dovedit că a plătit cheltuielile lui Flávio și ale familiei acestuia cu bani de origine necunoscută. Toate dovezile indică faptul că proveneau din bani publici, din sustragerea unei părți din salariile consilierilor ale încă deputatului de stat Flávio, multe dintre ele ale familiei Queiroz și Bolsonaro. Aceasta trebuie să fie o afacere de familie, literalmente.

Alături de descoperirea lui Queiroz sub protecția avocatului prezidențial, legăturile cel puțin riscante dintre clanul Bolsonaro și lumea interlopă a milițiilor de la Rio de Janeiro ar trebui să devină clare. Însuși Queiroz exploata transportul de autoutilitare de la Rio das Pedras, Zona de Vest de la Rio, cartierul general al unui grup de bandiți în uniformă – din partea activă sau din rezervă. Este nevoie de multă intimitate cu oamenii puternici din zonă pentru a intra în aceste afaceri.

Bolsonarismul intră acum într-o nouă fază, cel puțin într-un prim moment mai puțin voluntar. Având în vedere ceea ce se știe deja și ceea ce urmează, este firesc ca toată lumea să se întrebe – inclusiv personalul militar care conferă onorabilitatea instituției guvernului – care este obiectivul loviturii de stat despre care se vorbeşte atât de mult. Sau cel puțin s-a vorbit. Dacă nu există comuniști și țara demonstrează că are instituții care garantează guvernabilitatea, rămâne ipoteza foarte plauzibilă că totul urmăreşte protejarea familiei și a prietenilor, într-un pur stil dictatorial. Aceasta este farsa.