Ciutacu spune că, în perioada petrecută la Intact, nu a avut un dialog direct și constant cu fondatorul trustului. „Nu aveam numărul lui și nici el pe al meu”, afirmă jurnalistul, precizând că eventualele discuții se purtau „prin șefa de cabinet, Lorena”. Potrivit lui, Voiculescu „vorbea cu directorii”, iar acest mod de lucru era „corect” din perspectiva managementului: patronul cu managerii, nu cu angajații.
Distanța a avut și un efect de protecție. „Presiunile se opreau la el”, iar eventualele nemulțumiri „se descărcau la Gâdea sau la cine era atunci in charge”, spune Ciutacu. Concluzia lui: relația „glacială” dintre patronat și vedete „a fost bună”, pentru că a limitat presiunea directă asupra realizatorilor.
„Marea familie”, între imagine și realitate
La nivel de brand, spune Ciutacu, trustul „a vândut imaginea unei mari familii”. Din interior, însă, lucrurile arătau altfel: „se urau între ei posturile, reporterii, șefii, vedetele”, rezumă el, sugerând că „marea familie” a funcționat mai ales ca aparență publică.
Un episod aparte a fost primul „prânz colectiv”, convocat înaintea termenelor importante din dosarul lui Dan Voiculescu. „Am fost șocat”, rememorează Ciutacu. La masă au venit aproximativ douăzeci de oameni, iar mesajul, spune el, a fost simplu: „există riscul unei condamnări, dar povestea merge înainte, luptăm și câștigăm”.
Presiuni și rezistențe
Ciutacu vorbește și despre solicitări de „curățat oameni”, venite „inclusiv dinspre PSD”. Dă exemplul lui Valentin Stan, despre care afirmă că „a rezistat presiunilor să fie dat afară” și că „a plecat singur” după un conflict public. În rest, mecanismul de protecție a rămas același: „nu aveai presiunea directă pe tine”, pentru că „nu exista dialog instituțional sau neinstituțional” la nivelul patron–vedetă.
În ansamblu, relatarea lui Victor Ciutacu conturează un model de management în care patronul „nu suna direct niciodată”, iar comunicarea trecea prin filtre executive. Pentru jurnalist, această distanță a însemnat mai puțină interferență la nivel personal, dar și consolidarea unei imagini publice – „marea familie” – care, în interior, a funcționat cu fricțiuni și competiții vizibile.
