“Arabii şi norvegienii stau pe un ocean de petrol, cred şi eu că trăiesc bine fără să facă mare lucru, nu ca mine care trebuie să muncesc de dimineaţă până seară! Şi România e bogată, dar ai noştri îşi bat joc de avuţia ţării, nu fac nimic cu ea să ne fie şi nouă bine!” Am auzit de atâtea ori “vocea poporului” explicând astfel bunăstarea altora şi mizeria proprie, după cum, probabil, au auzit-o şi şi-au însuşit ideile şi politicienii. Vestea splendidă pentru cetăţenii nemulţumiţi că sunt săraci deşi munţii lor aur poartă este că, în fine, se va face ceva!

Preşedintele Traian Băsescu a avertizat Petrom, dar şi celelalte companii care exploatează resurse minerale, că redevenţele plătite statului vor creşte. “Nu vor fi mai mici decât în statele arabe!”, a anunţat şeful statului, promiţând şi o reformă mult mai profundă a redevenţelor: “nu le-aş mai lăsa la consum, ca venituri în bugetul de stat. Le-aş face un fond de dezvoltare, cum are Norvegia, cum au statele arabe, redevenţele le varsă într-un fond, care este fond de dezvoltare, fond de plasamente”.

Ideea lansată de preşedinte nu a deschis până acum nicio dezbatere serioasă, deşi importanţa subiectului – cum vom folosi banii din exploatarea bogăţiilor naturale epuizabile – ar fi meritat poate. Nici măcar pentru a lămuri care dintre cele două modele menţionate “la grămadă” de şeful statului merită a fi urmată: vrem să construim “piramide” în ţară ori să investim în mari companii străine, ca arabii, sau să punem toţi banii deoparte, într-un fond destinat aproape exclusiv plăţii pensiilor în situaţii de criză, cu plasamente pe pieţele financiare internaţionale, cum fac norvegienii? Vrem fond “de dezvoltare”, sau fond “de plasamente”? Vrem să cheltuim aceşti bani imediat în proiecte de infrastructură, sau să îi “economisim” pentru pensii? Iar dacă alegem cea din urmă variantă, banii ar trebui plasaţi într-un fond doar pentru a asigura stabilitatea plăţii pensiilor în anii de criză, menţinând actualul sistem public devenit falimentar din cauza îmbătrânirii populaţiei, sau este de preferat să trecem mai rapid către un sistem privat, permiţând tinerilor să iasă treptat din sistemul de stat şi folosind banii strânşi în noul fond pentru plata pensionarilor existenţi?

Pentru cine ar fi în mod serios preocupat de viitorul unui astfel de fond, nu doar de bifarea obiectivului “strangem mai mulţi bani şi îi cheltuim separat de restul bugetului”, dezbaterea purtată în alte ţări i-ar arăta că problemele sunt mult mai complicate decât întrebările simple ridicate mai sus. Norvegia a strâns peste 550 de miliarde de dolari în fondul guvernamental de pensii, vărsând în acesta absolut toate taxele şi impozitele încasate din activităţile de exploatare a petrolului şi gazelor. Cu excepţia a 4% din sumele colectate anual, care merg la buget, statul nu se atinge de aceşti bani. Ajuns al doilea ca mărime din lume, după fondul din Abu Dhabi, fondul norvegian de pensii îşi plasează banii pe pieţele financiare internaţionale, statul norvegian realizând că trebuie să se ferească de ispita folosirii imediate a banilor în economia internă, pentru a evita inflaţia şi “boala olandeză”. Aceasta din urmă reprezintă un fenomen economic numit astfel de revista The Economist, pentru a descrie declinul producţiei din Olanda după descoperirea unui important zăcământ de gaze naturale în anii 50. În mod paradoxal, economiştii au constatat că o creştere a veniturilor din resurse naturale poate ajunge să dezindustrializeze economia prin aprecierea cursului de schimb, care face producţia internă, în alte ramuri decât cea minieră, mai puţin productivă. Extinsă, teoria se aplică însă şi cazurilor de intrări masive de valută care afectează economia internă.

Banii mai mulţi câştigaţi din exploatarea resurselor nu sunt suficienţi pentru a crea o economie stabilă. O economie sănătoasă este suma oamenilor şi a activităţilor pe care aceştia le întreprind, nu a resurselor minerale deţinute. Norvegienii au încercat să îndepărteze pericolul “bolii olandeze” plasând sumele uriaşe obţinute din exploatarea petrolului în străinătate. Au reuşit în această privinţă, dar au probleme în altele. Plasamentele financiare alese – acţiuni şi bonduri emise de guvernele din Europa şi America – au urmărit dispersarea cât mai mare a riscului şi au crescut valoarea fondului în anii de boom economic. Criza a arătat însă vulnerabilitatea strategiei: declinul generalizat al pieţelor financiare i-a făcut pe economişti să compare politica dispersării riscului cu încercarea de a colecta lapte de la o mie de ferme din zona Cernobîl.

Dincolo de dificultăţile de moment, Norvegia rămâne totuşi un caz fericit în gestionarea uriaşelor bogăţii minerale. Mult mai numeroase sunt însă exemplele de ţări care, deşi au resurse naturale importante şi colectează venituri substanţiale la buget de pe urma acestora, nu reuşesc să obţină o dezvoltare economică stabilă. Din greşelile lor, România poate învăţa mai mult decât încercând să urmărească doar mirajul redevenţelor din deşertul arab.