Doar 100 de milioane de euro a „economisit” Guvernul în 2013 prin tăierea schemei de sprijin pentru energia verde. Iar banii nu au fost economisiți, ci doar amânați pentru câțiva ani. Costurile de business sunt însă uriașe: sute de proiecte aflate în diverse stadii de execuție se află sub semnul întrebării, iar la alte sute s-a renunțat definitiv. Per total, este vorba de câteva miliarde de euro care ar fi urmat să fie investite în România. Era o certitudine până când Guvernul, „constrâns” de facturile majorate ale populației și consumatorilor mari de energie, a spulberat tot ce se povestise înainte despre acest El Dorado energetic.

Cât de înțeleaptă a fost această decizie rămâne de văzut, cert e însă faptul că România are nevoie de un cadru legislativ stabil și predictibil, care să încurajeze investitorii să rămână în țară. Mai mult, în loc să ia măsuri pentru creșterea potențialului pe regenerabil, autoritățile limitează investițiile până în 2020 la doar 4.000 MW putere instalată, ceea ce înseamnă că în următorii șapte ani mai rămân de pus în funcțiune proiecte de până la 700 MW, conform Planul Naţional de Acţiune în Domeniul Energiei din Surse Regenerabile (PNAER), adică investiții de circa 1,3 mld. euro pentru întreaga perioadă.

Planuri rămase pe hârtie, proiecte de sute de milioane de euro îngropate și finanțări restrânse. Sunt doar câteva dintre problemele pe care investitorii în regenerabile le-au adunat în ultimul timp. Cauzele? Pe de o parte, „scandalul certificatelor verzi“, iar pe de alta, un cadru legislativ impredictibil în care aceștia încearcă să-și dezvolte afacerile și care „se țese“ și în celelalte ramuri ale economiei românești. Așa că, „Nu mai am planuri de business în România!“, sună firesc pentru un antreprenor român cu proiecte în eoliene, cunoscut ca fondatorul primului lanț autohton de supermarketuri, Răzvan Petrovici. Ideea de a dezvolta parcuri eoliene i-a venit în 2006, prin decembrie, într-o perioadă în care doar familia Muntmark, care deține Monsson Group, mai tatona acest segment.

„Am văzut în zona aceasta  o mare oportunitate. În afara României, începuseră deja investițiile verzi“, își amintește Răzvan Petrovici.  Investițiile străine au început să prindă formă imediat după ce România a agreat cu Comisia Europeană și a adoptat o schemă de sprijin al producției de energie din surse regenerabile prevăzută în Legea nr. 220/2008. Efectul? Numai pe segmentul eolian, datele RWEA arată că investițiile în sector se ridică la câteva miliarde de euro, în ultimii ani. Printre aceste investiții se află și cele ale casei de investiții Blue Investments, unde Petrovici este coacționar. La acea vreme, lucrurile păreau sigure, antreprenorul având mai multe proiecte eoliene, totalizând circa 200 MW (n.r. – care ar fi presupus investiții de 300 mil. euro). Intenția era să atragă fonduri de investiții și fonduri europene pentru a le dezvolta. A venit apoi criza, iar lucrurile au luat o nouă turnură. Chiar și așa, omul de afaceri a găsit finanțare de la două bănci din România, iar componenta de „equity“ – banii puși de sponsorii proiectului -, a fost de 35%. Mai departe, acționarii casei de investiții au fost nevoiți să restrângă planul inițial, reducându-l la un proiect de doar 35 MW, amplasat la Baia (Tulcea). „Acum sunt funcționali doar 10 MW, însă întreaga infrastructură a fost creată pentru 35 MW. La sol, sunt ridicate patru turbine de 2,7 MW fiecare, care produc din 2011, în urma unor investiții totale de 25 mil. euro. Alte zece turbine sunt în așteptare“, punctează Petrovici. În context, antreprenorului îi este greu să spună cum va evolua piața, problema certificatelor verzi suprapunându-se peste măsurile Guvernului referitoare la o serie de taxe care „lovesc direct“ acest domeniu. Nu e de mirare că nu s-au mai vândut proiecte eoliene, în ultimul timp, dar, probabil, crede omul de afaceri,  vor urma, niște vânzări „discountate“ făcute de bănci.

Un alt aspect ar fi legat de finanţările bancare, majoritatea fiind făcute pe un business plan care includea schema iniţială de subvenţionare şi care acum nu mai sunt sustenabile. În plus, firmele de leasing de echipamente au o expunere de circa 20% pe finanţări acordate pentru turbine eoliene.

„Schimbările legislative repetate duc la o reducere a apetitului investitorilor pentru dezvoltarea de noi proiecte în domeniul energiilor regenerabile. Anticipăm că, pe parcursul acestui an, vor intra în funcţiune parcurile care se găsesc acum într-un stadiu avansat de construcţie, iar după această perioadă, preconizăm o scădere a proiectelor“, spune și Raluca Rusu, investor relations manager Monsson Group, unul dintre cei mai mari dezvoltatori din domeniul eolian, care deține un portofoliu de peste 2.400 MW. Potrivit ei, per ansamblu, România riscă să piardă, în plină criză, investiţii de ordinul miliardelor de euro și, în același timp, poate pierde și „oportunitatea de a deveni o forţă regională în acest domeniu“.

Pro și contra

De cealaltă parte sunt cei care susțin „schimbările“, în contextul în care schema promovată de România până anul trecut, pentru industria energiei regenerabile, era cea mai generoasă din UE. „Continuarea dezvoltării acestei piețe ar fi însemnat și o creștere spectaculoasă a facturilor plătite de consumatorii finali“, susțin reprezentanții marilor consumatori de energie. Iar explicația lor este simplă: schema de susținere a energiei regenerabile înseamnă acordarea de certificate verzi producătorilor, pe care aceștia le vând pe o piață specializată, unde obțin astfel un venit în plus față de prețul propriu-zis al energiei. Furnizorii clienților finali sunt obligați să cumpere un anumit număr de certificate verzi și transferă în factura finală costurile cu achiziția certificatelor. Prin urmare, consumatorii finali, respectiv populația și industria, sunt cei care plătesc aceste subvenții. Iar înmulțirea proiectelor de energie regenerabilă înseamnă facturi mai mari.

„Este interesant de analizat următoarea creștere: 8 lei în 2011, față de 53 de lei, în primul semestru din 2013. Este prețul per MWh! Cine achită? Românii și companiile“, spune Constantin Niță, ministrul delegat pentru Energie. El a adăugat că România își va atinge, încă de anul acesta, obiectivul național asumat pentru anul 2020 prin Directiva 2009/28/CE privind ponderea energiei din surse regenerabile, de 24% în consumul final brut de energie. În acest context, pentru atingerea ţintei, se estimează că vor mai fi acreditaţi circa 2.000 MW, de peste zece ori mai puțin decât solicitările investitorilor. Nivelul valorii acreditărilor de către ANRE a grupurilor/centralelor electrice care beneficiază de certificate verzi este condiţionată, în mare măsură, şi de capacitatea de preluare în sistemul energetic național a producţiei acestor centrale. „Suntem printre primele țări din Europa în ceea ce privește atingerea obiectivului cu mult înainte de termen. Care este reversal medaliei? Îl vedem în facturile consumatorilor industriali și casnici. Este interes național dacă alegi să ignori efectele unei politici extrem de favorabile pentru un anumit sector, în detrimentul altora? Cu siguranță, nu“, a subliniat Niță. Grosso modo, pe lângă prețul propriu-zis al energiei, consumatorii casnici s-au trezit că mai plătesc încă 10% pentru certificatele verzi. Iar în cazul consumatorilor industriali, ponderea certificatelor verzi este și mai mare.

De aceea, pentru a tempera creșterea facturilor, Guvernul a decis, la 1 iulie 2013, să amâne pentru perioada 2017-2020 acordarea unui număr de certificate verzi. Astfel, proiectele fotovoltaice primesc doar patru certificate verzi pe MWh, față de șase certificate, ca până acum. Proiectele eoliene beneficiază de doar un certificat din două, iar microhidrocentralele, de două certificate din trei, cum era până în prezent. Totodată, noile proiecte care intră în sistem după 1 ianuarie 2014 primesc din start mai puține subvenții. Mai departe, potrivit HG nr. 994/2013 din decembrie, parcurile fotovoltaice noi mai primesc doar jumătate din subvențiile de până acum, respectiv trei certificate din șase. În cazul parcurilor eoliene, numărul certificatelor se reduce cu 0,5 certificate până în 2017 și 0,25 certificate, începând cu anul 2018. Prin urmare, noii investitori vor beneficia de doar 1,5 certificate verzi până în 2017 și de 1,75 certificate, din anul 2018. De asemenea, microhidrocentralele primesc și ele cu 0,7% mai puține certificate verzi pe MWh, respectiv doar 2,3 certificate pentru centralele noi. Doar în ultimele șase luni ale anului trecut, au fost amânate 2,46 de milioane de certificate verzi, ceea ce înseamnă o sumă de peste 100 mil. euro, la prețul mediu de tranzacționare. Per total, atât populația, cât și marii consumatori au achitat pentru energia verde peste jumătate de miliard de euro.

Costuri mari cu energia

La nivelul Uniunii Europene, fabricile care cumpără electricitate de pe piaţă au înregistrat, în urmă cu mai bine de un an, cel mai mare impact asupra costurilor, între 179 euro/tonă şi 228 euro/tonă, reiese dintr-un studiu efectuat de Centrul pentru Studii de Politici Europene și publicat în 2013. Totodată, fabricile din România plătesc cele mai mari taxe pentru certificate verzi şi cogenerare din întreaga Uniune Europeană. De exemplu, pentru Alro, numai taxele pentru energie regenerabilă şi cogenerare reprezintă, în anul curent, 18 euro/MWh, echivalentul unui impact de circa 260 euro/tonă. „Mai mult, costurile directe şi indirecte ale reglementărilor privind atât electricitatea, cât şi protecţia mediului împovărează şi mai mult industria deja lovită de criză şi îi afectează competitivitatea la nivel internaţional“, spunea, anul trecut, în noiembrie, Gheorghe Dobra, CEO Vimetco şi director general al Alro Slatina. De asemenea, același studiu include o comparaţie între zece fabrici de aluminiu din cadrul UE, din Franţa, Grecia, Germania, România, Slovacia, Marea Britanie, Spania etc. Rezultatele arată faptul că România a plătit, în medie, preţul cel mai ridicat pentru certificate verzi şi cogenerare – 10,7 euro/MWh, în 2012, în timp ce ţările UE au introdus ordine de merit şi scutiri pentru marii consumatori industriali. La finele anului trecut, ministrul Niță spunea că taxa de cogenerare o să scadă în 2014 cu 10% de la 1 ianuarie și cu 30% de la 1 iulie.

 Nici la nivel internațional, lucrurile nu sunt foarte liniștite. Ecouri de genul „desființăm subvențiile“ sau „le vom reduce cu o treime“ se aud tot mai aproape, în ultimul timp, iar Statele Unite și Germania „se pregătesc deja pentru schimbări“.

 

Otilia Nuțu, Expert Forum: Energia verde în România-singura certitudine, incertitudinea

Povestea energiei regenerabile în România acestor ani ar fi un excelent studiu de caz pentru un manual de proastă guvernare – exemplul tipic de business cu potențial pe care nu criza, ci politicile publice făcute pe genunchi o îngroapă. Așadar: până anul trecut, investițiile în regenerabile (în special eoliene și fotovoltaice) au beneficiat de un cadru legal foarte avantajos, o schemă de sprijin destul de generoasă, în raport cu alte țări europene. Apoi, îndată ce investițiile au luat avânt și intrarea unor noi jucători în piața de energie a început să deranjeze alți actori, mai influenți, aceștia au presat autoritățile să schimbe regulile jocului. Printre nemulțumiți, avem producătorii termo ineficienți, care se văd azi „aruncați“ afară din piață de energia mai ieftină din bursă; sau marii consumatori care vor să scoată din buzunar cât mai puțin posibil pentru certificatele verzi. Din interesele divergente, regulile s-au schimbat atât de rău, că am ajuns să avem azi „pe masă“ vreo 3 legi diferite – nimeni nu știe care se aplică, ba mai și circulă zvonuri de modificări suplimentare în viitor, ca unele înlesniri pentru marii consumatori (Alro, Mittal), ca să nu plece.

Cum s-a ajuns aici? Niciodată, nici când s-a făcut prima lege, nici când s-a modificat, nu s-a făcut un studiu serios de impact al schemei de sprijin și o dezbatere ca la carte pe regulile jocului. Nu s-a analizat serios, înainte de legea din 2010, ce efect în piața de energie, în viteza investițiilor și în prețul la consumator ar avea cele 2-1 și 6 certificate verzi pentru eoliene/fotovoltaice. Nu s-a discutat niciodată transparent, pe argumente, cu toată lumea: regenerabile, consumatori, producători, specialiști, rețeliști, reglementatori de energie și de concurență. Sigur că o dezbatere și un studiu nu duc automat la o soluție care să fericească în mod absolut pe toată lumea; dar se putea obține o soluție de compromis bine argumentată, acceptabilă pentru toți, sau oricum preferabilă față de ce vedem azi: o lege modificată de 8 ori în trei ani, plus zvonuri, plus alte legi care schimbă și ele jocul (ca un „ajutor“ prin HG pentru sectorul termo, căruia i-a fost garantată în primăvară o bucățică din piață). Fără studiu și dezbatere, la scrierea legii regenerabilelor contează nu argumentul, ci puterea de negociere a actorilor aflați, momentan, „pe val“; azi unii, mâine alții.

Ca urmare, avem azi: legea „veche“ (220); o ordonanță (57) din vară, și o lege de aprobare a ordonanței retrimisă în Parlament pe motiv că n-a fost agreată cu Comisia. Nimeni nu știe dacă legea finală va fi ca azi; complet diferită; sau chiar va respinge cu totul ordonanța; și care din ele se aplică azi regenerabilelor care s-ar fi acreditat lunile acestea. Până la clarificare, totul e în stand by. Corect ar fi să facem azi, în al 12-lea ceas, studiul de impact și dezbaterea, ca să batem în cuie odată o lege pe care toată lumea să știe că aceea rămâne.