Marea Criză Economică și munca politicienilor din Uniunea Sovietică
Această teorie foarte clasică deja pare cam prea des repetată și devine în mod automat suspectă. Nu cumva se ascunde ceva în spatele unor fraze savant elaborate? Minciuna a fost iubită de către politicieni și este posibil să fie și acum în acțiune.
Realitatea este că liderii epocii au fost absolut vinovați de ceea ce a început și apoi a degenerat până a ieșit un nou război mondial, mai devastator ca primul. S-a spus că a fost un război de supraproducție, dar trebuie să observăm că numai în România drumurile erau prost amenajate, podurile stăteau să cadă, școlile erau puține și de dimensiuni modeste.
Numărul de automobile era redus în raport cu dorințele de achiziționare și se simțea o mare nevoie de camioane și tractoare. Populația avea nevoie de alimente, haine și medicamente. Nici la capitolul locuințe nu se stătea mai bine. Erau prea puține produse în raport cu ceea ce era necesar. Nici urmă de supraproducție!
Cum se explică totuși lipsa bunurilor pentru populație, în Uniunea Sovietică apărând chiar o foamete cumplită la nivelul anilor 1932 și 1933? Soluția este una absolut simplă: politicienii epocii au început să se pregătească pentru un nou conflict mondial și tehnica de luptă era de model nou, performantă și costisitoare. Nu s-a făcut vreun fel de economie în perioada de criză și totuși militarii erau nemulțumiți că nu li se îndeplinesc toate cererile și fanteziile.
Statul comunist era chiar un campion al înarmării și așa se explică dezastrul alimentar
Renumitul mareșal Jukov, odios prin stilul brutal de conducere, a lăsat o carte de memorii, Amintiri și reflecții, în care a prezentat niște date despre ceea ce s-a întâmplat în colosul roșu după 1927.
Chiar dacă sunt datele acceptate de cenzură, informațiile disponibile în limba română din anul 1970 sunt absolut interesante. Se știe că tunul este arma principală pentru distrugerea apărării inamicului și se demonstrase în anii primei conflagrații mondiale prin bombardamente desfășurate zile întregi. Conducerea de la Kremlin a tras o concluzie absolut corectă și se spune în volumul citat că prin 1930 era o producție de 2.000 de tunuri, care a tot crescut și a ajuns la peste 12.500 în 1938. Este interesant de observat că în plină criză Uniunea Sovietică pregătea zece noi divizii de infanterie pe an. Se subînțelege că tunurile nu au valoare fără un munte de muniții alături și proiectilele costă mai mult decât gura de foc.
Acoperirea aeriană este absolut necesară în războiul modern și trebuie să existe mase de bombardiere pentru executarea de acțiuni ofensive. Au fost livrate unităților de aviație 860 de aparate noi în anul 1930, România abia putând să alinieze 253 de calitate în iunie 1941. Ce poți să faci ca o mare putere numai cu 860 de mașini zburătoare? Mareșalul sovietic a susținut că aproape 5.500 au fost livrate în anul 1938. Avioanele nu se comparau la valoare cu cele 500 noi nave de luptă și auxiliare primite în intervalul 1929 – 1937.
Criza economică a fost generată tocmai de astfel de cheltuieli bugetare și de orientarea fabricilor spre producția de armament. Datele de mai sus sunt numai câteva din cele trecute prin filtrul cenzurii comuniste. Dacă mai adăugăm ce se întâmpla în restul lumii, observăm imediat de ce oamenii nu prea aveau bunuri și salarii în perioada interbelică. Trebuie să se termine cu povestea căderii bursei și a supraproducției.
