Prevederile legale privind plata TVA pentru tranzacţiile imobiliare efectuate de persoane fizice pot declanşa o avalanşă de litigii.

Reaşezarea societăţii româ­neşti în câmpul ordinii de drept este unul dintre cele mai grele de­mer­suri de după decembrie 1989. Nu numai condamnările Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), ci şi nemulţumirile cetăţenilor prin raportare la cele trei autorităţi (legislativă, executivă şi judecătorească) reprezintă proba acestei dificile reaşezări. Recent (decembrie 2008), în baza art. 46 din Convenţie, CEDO a pronunţat o hotărâre pilot, Viasu c. România, prin care statul român este obligat să ia anumite măsuri legislative şi administrative. Prin hotărârea menţionată, Curtea a observat că imensa parte a dificultăţilor de ordin organizatoric a autorităţilor competente sunt consecinţa schimbărilor repetate ale legislaţiei în domeniul restituirilor. Din nefericire, domeniul restituirii proprietăţilor nu este singurul domeniu al legislaţiei în vigoare caracterizat de instabilitate, incoerenţă şi lipsă de corelare a dispoziţiilor legale.

O problemă ce a născut discuţii şi controverse serioase în ultima pe­­rioadă este cea legată de plata TVA pentru tranzacţiile imobiliare efectuate de persoane fizice. Această controversă nu este una pur doctrinară, ci una reală.  Prin Ordonanţa de urgenţă nr.109/2009 pentru modificarea Codului fiscal, această chestiune a primit o reglementare legală mai coerentă, fără însă a exista dispoziţii tranzitorii în care să se identifice soluţii cu privire la  actele juridice încheiate anterior intrării ei în vigoare. Suntem, aşadar, în faţa unei potenţiale avalanşe de litigii cu obiect similar, a căror soluţionare va genera din nou o practică neunitară, datorită incoerenţei şi insuficienţei dispoziţiilor legale.

Responsabilitatea autorităţii pentru tolerarea unei reglementări insuficiente şi neclare riscă să fie transferată contribuabilului, îndrituit potrivit principiului certitudinii la norme juridice clare, astfel încât să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce îi revine. În acest moment şi în situaţia descrisă, predictibilitatea normei este neantizată de lipsa rigorii şi confuzia reglementării. Dispoziţiile legale în materie de TVA definesc noţiunea de „activitate economică“ prin metoda enumerării, fără a preciza caracterul exhaustiv sau li­mi­tativ al acesteia. Legiuitorul în materie fiscală şi autoritatea fiscală au ignorat faptul că, în dreptul pozitiv –  Codul comercial roman –  în vigoare de la 1887, numai bunurile mobile constituie obiect al vânzării-cumpărării comerciale, în timp ce bunurile imobile şi operaţiunile cu bunuri imobile sunt calificate ca acte ci­vile, şi nu comerciale, şi nu intră automat sub incidenţa noţiunii de activitate economică. Pe de altă parte, a doua noţiune fără o semnificaţie legală specifică, cea de „exploatare a bunurilor corporale şi necorporale“, îngreunează demersul de înţelegere pentru contribuabil. Se adaugă incoerenţei legii şi normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, care prevedeau expres că vânzarea locuinţelor proprietate personală nu are caracter de continuitate.

În legislaţia română în vigoare, neretroactivitatea legii constituie principiu constituţional. În prezent, suntem în situaţia în care autoritatea fiscală invocă, în susţinerea tezelor sale, dispoziţii normative introduse prin completarea legii de OUG nr. 109/2009, ceea ce echivalează cu o aplicare retroactivă a legii. Dacă asta se  întâmplă, măsura lucrurilor a fost pierdută.

Suntem în faţa unei posibile avalanşe de litigii, a căror so­luţionare va genera din nou o practică neunitară.
Ana Diculescu-Şova, Senior Partner, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen Attorneys & Counselors