Legea care ucide munca

Ministerul Finanțelor Publice (MFP) intenționează să împrumute 3,6 miliarde de lei, în decembrie, dintre care o jumătate în certificate de trezorerie cu maturități de șase luni și un an, iar cealaltă jumătate în obligațiuni suverane cu maturitate medie de peste trei ani, reiese din prospectul de emisiune publicat în Monitorul Oficial.

Am scris un articol pe tema „al doilea job“. M-am documentat, ca să aflu ce prin ce forme legale poate fi reglementată o astfel de colaborare între angajat şi angajator.

Mi-am mărturisit habarnismul în această privinţă şi am fost apostrofat: „cum, scrii despre joburi şi nu cunoşti legislaţia în domeniu?“.

Da, scriu despre locurile de muncă, pentru că sunt obsedat de muncă. Dar nu vreau să îmi încarc neuronii preţioşi şi limitaţi numeric cu noţiuni precum CAS, CASS, FNUASS. Aceste acronime nu sunt bla-bla-uri pentru înviorarea articolului, ci instituţii ale statului, trecute în acte. Şi aspiratoare de fonduri. Da, vreau să muncesc în cât mai multe locuri şi vreau ca înţelegerea cu partenerul să decurgă simplu: semnez o hârtie, îmi asum achitarea de impozit pentru sumele câştigate şi, de mâine, mă apuc de lucru.

Dar impozitul să fie pe câştig şi atât. Dacă vreau să plătesc contribuţii la fondul de sănătate, ok. Dacă prefer să risc ca, în cazul unei îmbolnăviri, să cheltuiesc o grămadă de bani la medici privaţi, să fie tot ok. Şi de ce ar trebui cineva care vrea să purceadă la cea mai utilă acţiune din lume – munca – să îşi bată capul inutil cu acte normative, articole, paragrafe, hârţoage? Până la urmă, pentru informarea cititorilor (adevăraţii mei şefi, într-o presă liberă) am aflat că există nu mai puţin de cinci modalităţi prin care poate fi reglementată această formă de muncă. Trei dintre ele presupun să înfiinţezi SRL sau să te înscrii ca PFA.

Şi mi-am dat seama că această relaţie, angajat-angajator, e una viciată de prezenţa unui al treilea jucător, statul, cu foamea lui de bani şi cu legile lui. Oamenii încearcă să identifice cele mai avantajoase posibilităţi pentru a plăti acestui jucător sume cât mai mici. Nu putem vorbi de niciun parteneriat, nu ştiu de niciun individ, salariat sau manager, care să îşi onoreze obligaţiile fiscale bucuros foc că va beneficia de o asistenţa socială pe măsură. Cu toţi dăm acei bani ca să nu avem probleme şi nu pentru ceea ce primim (sau ar trebui să primim) în schimb.

Nu este România singura ţară din lume unde birocraţia şi legislaţia stufoasă împiedică activităţile profitabile. Şi nici nu putem fi siguri că un stat minimal, aşa cum visează libertarienii, ne-ar ferici pe toţi. Dar noi acum parcă suntem în extrema cealaltă, descrisă plastic de un specialist în resurse umane şi training: „dacă vreau să vopsesc un gard şi nu am 100 de documente, intru la evaziune fiscală şi atunci stau şi fac 100 de hârtii, iar gardul rămâne nevopsit“.

De ce se întâmplă toate astea? Explicaţii oculte, cu forţe nevăzute care susţin răul din motive misterioase, pentru a profita de pe urma inactivităţii, pentru a fura acolo de unde nu au ce, sunt puerile. Mai degrabă avem de-a face cu o delăsare, o lipsă de implicare a celor care ar trebui să se implice – legiuitorii. Ştiţi vorba aceea – afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul. Ce leopard ar avea interesul ca gardul să rămână nevopsit?

VALENTIN GROS,
redactor Capital