În ultimele luni, în spațiul public românesc au reapărut discuții aprinse despre reevaluarea unor personalități interbelice, condamnate în timpul regimului comunist. Acuzele, reluate astăzi de anumite voci publice și instituții, readuc în atenție teme sensibile precum antisemitismul, colaborarea cu regimul antonescian sau apartenența la Mișcarea Legionară. În acest context, Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române, a explicat, într-un interviu pentru Impact, de ce istoria trebuie analizată cu echilibru și discernământ, fără influențe politice.
Ioan-Aurel Pop: Adevărul istoric nu poate fi stabilit prin instanțe judecătorești
Dezbaterea despre condamnările impuse de regimul comunist după Al Doilea Război Mondial rămâne una dintre cele mai dificile teme pentru societatea românească. Ioan-Aurel Pop a subliniat că istoricul are rolul de a reconstitui faptele trecutului, nu de a emite verdicte definitive, așa cum fac judecătorii.
„Eu sunt dintre oamenii care nu cred că istoricii trebuie să judece. Menirea principală a istoricului este aceea de a reconstitui faptele, întâmplările, procesele trecutului, atât cât se poate, cu forțele noastre omenești. Aceste realități ale trecutului sunt, de fapt, viața oamenilor, cu bunele și cu relele sale.
Firește, istoricul este tentat și câteodată obligat să emită și judecăți de valoare. Cu alte cuvinte, „judecă”, totuși, trecutul, dar nu cu metodele magistraților.
Nici societatea civilă nu trebuie să judece. Iar justiția nu poate stabili niciodată care creații intelectuale merită prețuirea publicului și care nu”, a spus Ioan-Aurel Pop.
Acesta a atras atenția că multe dintre acuzele formulate împotriva intelectualității românești interbelice au fost rezultatul presiunilor sovietice.
Procesul de „curățare” a elitelor a fost orchestrat sub ochii consilierilor sovietici, cu implicarea directă a liderilor comuniști impuși de la Moscova. Etichetele de „legionar”, „fascist” sau „antisemit” au fost, în numeroase cazuri, aplicate arbitrar, fără probe solide, doar pentru a elimina adversarii regimului totalitar.
În opinia istoricului, justiția nu ar trebui să stabilească ce operă culturală merită prețuirea publicului. A existat, în trecut, tentația de a asocia viața personală a creatorilor cu valoarea operei lor, însă acestea trebuie analizate distinct.
„Autorul poate să fie deținut, poate să fie pus în fiare și să aibă în cap și pe buze opere nemuritoare. Asta nu înseamnă că pentru faptele penale oamenii nu trebuie să fie pedepsiți”, a explicat Ioan-Aurel Pop.
Cazuri de condamnări nedrepte și etichete puse abuziv
În cadrul interviului realizat de reporterul Alexandru Căutiș pentru Impact, Ioan-Aurel Pop a exemplificat câteva situații în care personalități marcante ale culturii românești au fost condamnate pe nedrept. Istoricul a insistat că majoritatea proceselor intentate de „Tribunalele Poporului” au fost organizate politic, sub tutela Uniunii Sovietice.
„Cred, în principiu, că toate condamnările făcute de „Tribunalul Poporului” de după Al Doilea Război Mondial se cuvin luate de la caz la caz, revăzute, revizuite.
Multe acuze de „legionarism”, de „antisemitism”, de „simpatii legionare”, de „fascism” sunt tendențioase și formulate sub imperativul dictaturii proletariatului, în prezența tancurilor sovietice, a consilierilor sovietici, cu lideri de partid, cu procurori și judecători formați în Uniunea Sovietică, cei mai mulți străini de poporul român și de istoria lui reală, unii aduși direct de la Moscova, din ambianța Internaționalei a III-a Comuniste, desființate oficial de Stalin, dar activ”, mai spune el.
Mulți dintre cei acuzați erau elite ale României Mari, implicate activ în realizarea Marii Uniri și în modernizarea statului român. Aceste condamnări au fost adesea pronunțate de instanțe ilegitime, alcătuite din judecători pregătiți în URSS, fără legătură reală cu istoria și valorile poporului român.
„ Aproape toți oamenii politici români din epoca interbelică, făuritorii Marii Uniri, au fost acuzați de vini imaginare, băgați la grămadă, trimiși la Canal și în cunoscutele închisori ale morții de la Sighet, Gherla, Aiud, Pitești etc.”, spune președintele Academiei Române.
Printre cei vizați de astfel de acuze s-a numărat și filosoful Mircea Vulcănescu, condamnat pentru „fascism” în baza unor fapte administrative minore.
Totodată, Lucian Blaga a fost acuzat, la rândul său, de simpatii legionare, deși nu existau probe concrete. Ioan-Aurel Pop a menționat că aceste etichete au fost adesea simple instrumente politice, folosite împotriva adversarilor ideologici.
„De exemplu, Lucian Blaga nu a fost acuzat de „Tribunalul Poporului”, ci de anumiți tirani reciclați, băgători de seamă (unii fiind „experți străini” veniți să ne dea lecții) că a fost legionar. După moartea sa, petrecută în mare tristețe în 1961, a venit acuzația că ar fi fost comunist.
S-a dovedit mai recent că toate au fost calomnii. Mircea Vulcănescu – un mare intelectual creator de valori spirituale – a avut neșansa să fie subsecretar de stat sub dictatura antonesciană. Dar nu a avut putere de decizie, ci a fost un funcționar executant. A semnat și el liste, alături de șefii săi, prin care se confiscau, pe nedrept, averi evreiești.
Nu a fost acuzat de „Tribunalul Poporului”, ci de o instanță similară care l-a declarat „fascist”. Oricum, Jean Ancel (1940-2008), apreciat la un moment dat ca cel mai important istoric dintre cei care se ocupau de studiul Holocaustului din Romania, a declarat și a scris răspicat că Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit”, mai spune el.
Necesitatea separării operei de convingerile personale
Istoricul a insistat asupra distincției clare între opera creată de un intelectual și convingerile sau greșelile sale personale. Un exemplu notoriu este cel al medicului Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, cunoscut și pentru atitudinile sale antisemite.
Ioan-Aurel Pop a relatat episodul în care Nicolae Cajal, academician și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, a apărat studierea operei științifice a lui Paulescu tocmai prin separarea clară dintre contribuția medicală și convingerile personale.
Această abordare a fost aplicată și de Academia Română, care a organizat, într-un cadru restrâns, o dezbatere științifică despre contribuția lui Paulescu la medicina modernă. În schimb, presa a prezentat evenimentul ca o „proslăvire a antisemitismului”, deși realitatea fusese diferită.
Pentru Ioan-Aurel Pop, astfel de interpretări greșite și forțate nu fac decât să alimenteze confuzii în rândul opiniei publice.
În discursul său, istoricul a subliniat că „greșeala morală nu este totuna cu cea penală”, iar un stat de drept trebuie să mențină această diferență clară.
Apărarea memoriei culturale a României
În opinia președintelui Academiei Române, opera marilor personalități culturale se apără singură prin valoarea sa.
Chiar și în fața unor încercări de rescriere a trecutului sau de scoatere a anumitor figuri din patrimoniul cultural, creațiile lor rămân repere esențiale pentru identitatea națională.
Ioan-Aurel Pop a avertizat că există o tendință periculoasă de a elimina din istoria culturii românești autori precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga sau chiar sfinți canonizați recent. Dacă s-ar aplica această logică, susține istoricul, ar trebui eliminați din patrimoniul cultural și intelectualii care au susținut comunismul. O astfel de abordare ar conduce la distrugerea identității culturale a României.
Totodată, istoricul a atras atenția că trebuie făcute cunoscute și acțiunile celor care au protejat comunitățile evreiești în timpul Holocaustului. Au existat numeroși ierarhi și preoți români care au salvat vieți, iar aceste fapte merită recunoaștere publică, alături de condamnarea oricăror forme de extremism sau xenofobie.
„De unde știm exact unde sfârșește binele și unde începe răul în cazul celor care nu au omorât pe nimeni și care au fost acuzați pentru delicte de opinie? Ce să-i răspund, ca istoric, colegului evreu care mă întreabă de ce ierarhul Tit Simedrea – care a salvat evrei în timpul marii prigoane contra lor – nu a fost recunoscut „drept între popoare”?
Și de ce cetățeanul israelian Meir Shai (pe care l-am cunoscut) a murit neîmpăcat că nu i s-a făcut dreptate fostului mitropolit al Bucovinei? De ce nu se face cunoscută, pe lângă lista celor care au condamnat și asuprit evrei, și lista ierarhilor și preoților români ortodocși și greco-catolici care au ocrotit evrei?
Unele sunt întrebări retorice și nu mai pun altele, deși ar fi. Oricum, există mărturii sigure că episcopul și cardinalul Iuliu Hossu a ocrotit evrei și aceste mărturii vor fi scoase curând la iveală, în plus față de ceea ce se știa deja”, explică acesta.
Studierea trecutului necesită echilibru și discernământ
În finalul interviului, Ioan-Aurel Pop a pledat pentru o abordare echilibrată în analiza trecutului. Istoricul a subliniat că rescrierea istoriei prin metode inspirate de regimuri totalitare nu poate duce decât la confuzie și falsificare.
„Studiul trecutului trebuie să fie senin, iar prezentul oamenilor care au trăit în trecut trebuie relevat fără ură și părtinire, cum voia Tacitus. Listele de nume și de cărți interzise și dărâmarea statuilor sunt procedee ale regimurilor totalitare. Tot aceste regimuri au promovat anchetatori și inchizitori care au acuzat și condamnat oameni nevinovați. Nu cred că mai este loc de așa ceva. Nu mai trebuie ca fiii și urmașii să răspundă pentru greșelile taților și înaintașilor. (..:)
Cine suntem noi să aruncăm oprobriul asupra unor personalități care au creat valori culturale, pentru o vorbă, pentru un cuvânt, pentru o atitudine trecătoare? Regimurile care au creat o astfel de atmosferă au încurajat în fapt delațiunea, defăimarea și ura. Cred că ar fi timpul să revenim la înțelepciune. Trecutul este plin de valori și este bine să le cunoaștem.
Cei care răscolesc trecutul pentru promovarea răului, a antivalorilor, a călăilor lumii acesteia trebuie, firește, opriți și pedepsiți de către autorități. Iar eu cred că avem cadru legislativ național și european pentru așa ceva. Dar să nu devenim prea zeloși întru neîndurare, fiindcă dreapta cumpănire o are numai Dumnezeu”, spune Ioan-Aurel Pop.
În opinia sa, listele de interdicții și dărâmarea statuilor sunt practici specifice dictaturilor, nu democrațiilor. Studiul istoriei ar trebui realizat „fără ură și părtinire”, cu respect pentru adevăr și pentru complexitatea contextului istoric. Personalitățile trecutului trebuie evaluate cu discernământ, iar greșelile morale nu pot fi confundate cu infracțiunile penale.
„Nu trebuie să uităm răul, dimpotrivă, se cuvinte să-l evidențiem mereu, ca să nu-l repetăm, dar fără ură. Ura naște ură, în loc de „liniște, iertare și senin”. Cred că ar fi momentul să încetăm lupta cu noi înșine și cu cei din jur și să ne apucăm – în loc de luptă – de muncă, de dat din ce avem către alții, de generozitate”, încheie el.
