Doua mii de dolari este suma pe care o cere, in mod obisnuit, pentru serviciile oferite, un albanez, in aparenta o persoana oarecare, dar in realitate ultimul pilon intr-o retea foarte bine organizata. Pentru acesti bani, el se va angaja sa transporte un client noaptea, traversand Adriatica spre coasta italiana, probabil intr-o ambarcatiune de cauciuc propulsata de un motor atasat in afara barcii. Se va descotorosi de pasager si de tot calabalacul sau in apropierea uscatului, lasandu-l sa inoate pana la tarm.
Saptamana de saptamana, paza de coasta din Italia culege tot mai multi nou-veniti si pe cei mai multi ii expediaza inapoi. Asa ca acelasi albanez va sta in continuare la dispozitia clientului, oferindu-i, de inca doua ori, acelasi serviciu fara sa-i mai ceara alti bani.
Acest mod de trecere frauduloasa a frontierei spre UE – contrabanda cu oameni, cum s-ar spune – este dirijat de retele mafiote cu centre la Istanbul, Tirana si in alte capitale est-europene, retele care au cunoscut in ultimii ani o dezvoltare spectaculoasa, constituind o afacere bine organizata si extrem de profitabila, a carei valoare se ridica, dupa toate probabilitatile, la 3-4 mld. USD anual numai in Europa.
Principala cauza a boom-ului inregistrat de aceasta afacere a fost deschiderea din Europa de Est, concomitent cu disparitia granitelor interne dintre tarile membre ale Tratatului de la Schengen: o data ce o persoana reuseste sa patrunda
intr-una dintre aceste tari, a trece frontierele interne ale UE, practic, nu mai ridica probleme, intrucat verificarile la fostele granite sunt ca si inexistente.

Imigrantii
au rute favorite
Jonas Widgren, de la Centrul national austriac pentru dezvoltarea politicii privind migratia, apreciaza ca cel putin 400.000 de persoane trec fraudulos granitele UE in fiecare an.
Exista rute favorite. Trei dintre ele sunt asa-zisele “frontiere albastre”, adica rute maritime: una din Maroc, via Spania, alta din Tunisia spre Italia, adeseori via insula Lampedusa, iar a treia din Albania spre Italia. Urmeaza apoi “frontierele verzi” sau rutele terestre: una are drept punct de plecare aeroportul Sarajevo, merge de-a lungul coastei croate, via Slovenia, pana in Italia sau Austria. Celelalte doua pornesc din Istanbul tintind Germania – via Ucraina si Polonia sau Romania, Ungaria, Slovacia si Republica Ceha – ori Grecia (membra a Tratatului Schengen, dar care nu indeplineste inca toate conditiile impuse). Recent, a devenit functionala o noua ruta, din Rusia in Finlanda.
Oamenii se ascund in mici compartimente existente sau create in camioane sau deasupra osiilor. Cei mai multi sunt albanezi, curzi, afgani, irakieni si iranieni.
Ingrijorarea guvernelor in privinta traficului ilegal de persoane are drept motivatie formidabila lui organizare. Grupurile care se ocupa de traficul cu oameni scot cel putin tot atatia bani ca cele care fac trafic de droguri, sunt de parere oficialii din Europol, care au creat o unitate special destinata sa se ocupe de problema.
Un alt motiv de ingrijorare este ca majoritatea celor care reusesc sa se strecoare astfel in UE fac cerere de azil pentru a ramane in continuare, pretinzand ca sunt refugiati politic.
Ca o masura impotriva acestei tendinte, Marea Britanie a respins anul trecut circa 76% din cererile de azil. Falsele cereri de azil politic se sprijina pe toleranta Europei fata de cei ce au reala nevoie de protectie.
In februarie, Italia a anuntat ca va acorda acte de rezidenta unui numar total de 250.000 de imigranti ilegal, care pot dovedi ca nu sunt implicati in procese penale in tara de provenienta si indeplinesc si alte criterii. La aflarea vestii, o multime de persoane fara acte de pe teritoriul Frantei au dat navala in orasele de la granita cu Italia, in speranta de a o tranzita si a profita de acest act de clementa de care urmau sa beneficieze anul acesta 38.000 persoane.
Pana in prezent, Germania este aproape singura care insista pentru armonizarea conditiilor de acordare a azilului. Doar anul trecut, ea a acordat azil la 98.700 persoane. In raport cu numarul populatiei, Elvetia, care nu face parte din UE, primeste cel mai mare numar de cereri, in timp ce Spania, Italia si Portugalia inregistreaza cele mai putine asemenea solicitari. Aceste diferente au la baza in primul rand diferentele existente in legislatia de acordare a azilului.
O decizie referitoare la azil poate dura intre sase luni si sase ani, in functie de tara. Marea Britanie, de exemplu, are peste 65.000 de cereri in asteptare. 10.000 de solicitanti de azil, ce asteapta inca dinainte de 1993, vor fi, probabil, acceptati in bloc. Numarul de solicitanti depinde si de numarul imigrantilor care vor sa-si reintregeasca familia, asa incat tot mai multi rusi se indreapta spre Antwerp, albanezi spre Londra si afgani spre Amsterdam, unde se afla deja multi conationali de-ai acestora. Nu e deci de mirare ca Germania si Danemarca doresc ca povara imigratiei sa se imparta echitabil, facand eforturi pentru aplicarea Conventiei de la Dublin, care stipuleaza ca refugiatii trebuie sa ceara azil in tara prin care au intrat initial in UE, desi adesea, sustine Italia, este imposibil de stabilit care a fost acea tara.

Statele UE
isi impart cheltuielile
Detinand in prezent presedintia UE, Germania face presiuni pentru impartirea echitabila, intre statele membre, a poverii generate de refugiati. Initial, ea a optat pentru o impartire proportionala cu numarul de locuitori ai tarilor UE, pentru ca mai apoi sa solicite o participare comuna echitabila la costurile implicate si instituirea unui sistem de garantii materiale la dispozitia guvernelor ori de cate ori isi face simtita prezenta un influx important de refugiati.
Comisia Europeana a inaintat doua propuneri de armonizare in domeniu, ambele vizand stoparea depunerilor de cereri de azil.
Una este ca tarile UE sa decida, de comun acord, cand sa acorde azil – pentru un anumit timp – tuturor cetatenilor din anumite zone de conflict armat – cum este acum Kosovo – si nu doar celor ce pot dovedi ca au fost victime ale persecutiilor.
Cealalta propunere insista pentru un nivel uniform de beneficii minime – cum ar fi o locuinta – in spatiul UE. Deocamdata insa discutiile lancezesc, intrucat Germania nu accepta armonizarea in absenta conceptului de impartire a efortului.
Intr-o incercare de rezolvare a problemei, sefii de guvern ai statelor Uniunii se vor intalni in octombrie in Finlanda.
Temerile agentiilor care sprijina refugiatii sunt ca, daca armonizarea va deveni realitate, cresterea dorintei de a bloca falsii azilanti va fi mai mare decat necesitatea de a-i proteja pe cei adevarati.     

Traducere si adaptare dupa The Economist de Marie-Jeanne Nitescu