Unul din principalele capete de acuzare lansate de opoziţia de atunci la adresa guvernelor conduse de Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu a fost că au îndatorat România. Într-adevăr, între decembrie 2008, când a fost instalat la Palatul Victoria primul cabinet condus de actualul primar al Clujului, şi aprilie 2012, când guvernul Ungureanu a fost demis după doar două luni de activitate printr-o moţiune de cenzură, datoria publică a României (din care cea a administraţiei centrale reprezintă în jur de 95%) s-a majorat cu 17,2% din PIB conform metodei de calcul interne şi cu 21,6% din PIB conform metodei UE de calcul. În sume absolute, este vorba de circa 128 de miliarde de lei potrivit primului standard şi de circa 142 de miliarde de lei conform celui de-al doilea. Adică undeva între 29 şi 32 de miliarde de euro. Probabil că toţi cititorii îşi aduc aminte de contextul în care au fost contractate creditele respective – la nivel mondial criza economică făcea ravagii, mai toate guvernele se treziseră cu încasări mult mai mici la buget, iar instituţiile financiare, fie ele de stat sau private, erau la un pas de colaps. Iar o bună parte din banii împrumutaţi atunci de guvernanţii din România au fost utilizaţi drept metodă (controversată, ce-i drept) de stabilizare a sectorului bancar intern.

Cabinetul copy-paste

Căderea guvernului Boc şi apoi aproape imediat a cabinetului Ungureanu au venit într-un moment în care ţara se găsea deja în al doilea an de creştere economică după criză, colectarea de taxe şi impozite începuse să se dezmorţească, iar absorbţia fondurilor europene se acccelerase semnificativ. În plus, în fotoliul de premier se aşezase Victor Ponta, care criticase din răsputeri, pe vremea când era unul din liderii opoziţiei, împrumuturile contractate de democrat-liberali.

În ciuda contextului total diferit, datoria guvernamentală a României, care părea să se fi plafonat în ultimele luni ale coaliţiei guvernamentale conduse de PDL, a reînceput să se majoreze sub bagheta USL şi şi-a păstrat ritmul de creştere şi după ce la putere a rămas coaliţia dominată de PSD. Statisticile oficiale ne arată că între aprilie 2012 şi decembrie 2014 datoria publică a României a crescut cu 5,1% din PIB (după metoda internă de calcul) sau cu 4,6% din PIB (după cea europeană). În lei, aveam în plus 60 de miliarde potrivit primei metodologii sau 53 de miliarde potrivit celei a Uniunii Europene. Respectiv 12-13 miliarde de euro împrumutaţi în plus de guvernele conduse de Victor Ponta.

Ceva mai bine?

Dacă luăm în calcul şi ultimele date disponibile (cele de la 31 martie 2015), vedem că lucrurile arată un pic mai bine. Datoria publică a scăzut în primul trimestru cu 5,6 miliarde de lei (metoda UE) sau 11,9 miliarde de lei (metoda internă), respectiv cu 0,6% din PIB pentru primul standard de calcul şi cu nu mai puţin de 3,6% din PIB pentru cel de-al doilea. Nu intrăm în amănunte privind originea acestor diferenţe, însă unul din motivele principale pentru ultima scădere menţionată este că ea se raportează la produsul intren brut pe 2015, care a fost estimat cu generozitate la 700 de miliarde de lei, faţă de 666 de miliarde anul trecut. Dacă se va ajunge cu adevărat la această sumă nu vom şti decât peste circa un an. Până atunci, însă, parcă am fi tentaţi să credem prognozele ceva mai conservatoare ale Uniunii Europene.

Una peste alta, la sfârşitul primăverii administraţia publică din România datora creditorilor externi şi interni 283 de miliarde de lei, cu 47 de miliarde de lei (respectiv cu 10,5 miliarde de euro) mai mult decât la momentul în care a fost demis cabinetul Ungureanu. 95% din sumă era datoria publică directă, restul fiind cea indirectă (respectiv cea contracatată de alte entităţi şi garantată de stat).

Infrastructura, mereu la coadă

Evident că prima întrebare care ne vine în minte este „unde sunt banii?“ 10 miliarde de euro nu reprezintă o sumă tocmai mică, mai ales la nivelul bugetului consolidat al României, care a atins în 2014 un nivel al cheltuielilor de circa 51 de miliarde de euro. Ce putem spune imediat este unde nu sunt aceşti bani – în infrastructură. Dacă în 2011 investiţiile publice ajungeau la 36 de miliarde de lei (6,6% din PIB), în 2012 acestea au scăzut la 34 de miliarde de lei (5,8% din PIB).

Să fi fost o coincidenţă că în 2012 a venit la putere Victor Ponta? Nu prea pare – în 2013 cheltuielile pentru infrastructură de la buget au coborât la 32,8 miliarde de lei (5,2% din PIB), iar anul trecut s-au dus încă şi mai jos, până la 32,4 miliarde de lei (4,8% din PIB). Chiar şi în primele patru luni ale acestui an scăderea investiţiilor publice a continuat. Ce-i drept, cu numai un procent, însă este suficient pentru a ne arăta atitudinea autorităţilor faţă de acest sector. „Victor Ponta nu a învățat că degeaba se laudă cu excedent bugetar tăind investițiile publice –numai pe primul trimestru au fost blocate proiecte de peste şapte miliarde de lei-, pentru că sacrificându-le nu încetinește doar efectele de multiplicare din economie și ritmul de creștere a acesteia, ci sacrifică și locurile de muncă, cele care susțin prin contribuții fondul de pensii, fondul asigurărilor de sănătate, dar și bugetul de stat“, spune fostul ministru al Finanţelor Publice, Gheorghe Ialomiţianu. El crede că guvernul se va comporta și în 2015 ca anul trecut, când, „după ce a acumulat excedent bugetar tăind investiții esențiale pentru România, în ultima lună a anului a deschis pușculița și a împărțit generos și discreționar către firmele de partid și către firme evazioniste“.

Bani aruncaţi pe geam

Un raport recent publicat de Curtea de Conturi (CC) a dezvăluit că doar o sumă infimă, egală cu 0,1% din PIB, din datoria publică internă ce a fost contracatată în perioada 2012-2014 a fost împrumutată pentru proiecte de infrastructură, restul fiind alocat finanţării deficitului bugetar şi refinanţării datoriei publice. Nici la nivelul datoriei externe lucrurile nu stau mai bine: „Datoria guvernamentală externă contractată pentru finanţarea de proiecte se situează la un nivel îngrijorător de scăzut comparativ cu cea contractată pentru susţinerea balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutare, finanţarea de deficit şi refinanţarea datoriei publice. Mai mult, în anul 2014 ponderea împrumuturilor externe contractate în scopul finanţării unor proiecte prioritare pentru economia românească în total datorie guvernamentală externă a cunoscut cel mai mic nivel, respectiv de 23%.“ Această strategie, cred experţii CC, este o greşeală: „Politica de contractare a împrumuturilor de stat trebuie să fie orientată către efectuarea de cheltuieli productive și anume realizarea de investiții în resurse umane, în infrastructură, în cercetare, investiții în tehnologie și tehnică avansată și alte activități benefice pe termen lung, care pot să asigure în viitor atât rambursarea obligațiunilor emise și plata dobânzilor aferente, cât și dezvoltarea economiei în ansamblu.“ Din păcate, nu numai că nu investim în dezvoltare banii împrumutaţi, însă chiar ne îndatorăm mai mult decât avem nevoie. „În perioada 2012-2014, creșterea datoriei publice a depășit nevoia de finanțare a deficitului. Cu toate că raportul dintre datoria publică guvernamentală și produsul intern brut se situează cu mult sub pragul de alertă de 60% prevăzut în Tratatul de la Maastricht, apreciem că, în condițiile menținerii unui ritm de creștere al datoriei publice guvernamentale care devansează ritmul de creștere al economiei, riscul de solvabilitate va crește“, se arată în acelaşi document. Şi, totuşi, unde sunt banii? Curtea de Conturi evită destul de elegant subiectul. Însă o spun reprezentanţii opoziţiei: „Victor Ponta i-a îndatorat pe români cu peste 54 de miliarde lei în numai doi ani ca să susțină plata pensiilor și a salariilor din domeniul public, dar și ca să-și facă propria campanie electorală“, crede liberalul Gheorghe Ialomiţianu. „Ponta nu s-a împrumutat pentru a crea noi locuri de muncă, pentru investiții în infrastructură, sănătate sau educație, ci pentru a cheltui cât mai mulți bani pentru cadouri electorale, salarii și pensii“, spune, la rândul ei, colega sa de partid, Raluca Turcan.