Uneori, lucrurile se văd mai clar şi mai simplu de la înălţimea unui om obişnuit decât de la aceea a unui demnitar.

Românii au plecat să muncească în Uniunea Europeană şi au experimentat pe pielea lor ce înseamnă libera circulaţie a forţei de muncă şi a serviciilor. Pe de altă parte, la nivel de reglementare, legiuitorii români se tot luptă să armonizeze legislaţia internă cu directivele europene. Ceea ce a rezultat este o mulţime de acte normative menite să asigure recunoaşterea calificărilor – ale străinilor în România şi viceversa.

Pentru a simplifica puţin vom spune că, din punctul de vedere al calificării, sunt vizate pe de-o parte profesiile/activităţile reglementate, iar pe de altă parte, tot restul.

Problema este că abia recent s-a reuşit inventarierea profesiilor/activităţilor reglementate, dar şi această listă nu pare a fi completă (a se vedea Anexa 2 actualizată prin OUG nr. 109/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România). Drept pentru care nu se poate spune cu siguranţă câte profesii liberale există în România. Să mai zicem şi că, din punct de vedere terminologic, legiuitorul român nu s-a hotărât dacă vorbeşte despre „profesie liberă“ sau „profesie liberală“. Astfel, în timp ce avem un minister pentru întreprinderi mici şi mijlocii, comerţ, turism şi profesii liberale şi mai multe acte normative care reglementează aceste profesii, Codul fiscal vorbeşte de profesii libere şi chiar enumeră o parte din ele.

Piedici la angajarea în ţări europene

Pentru cei care pleacă să muncească în Europa şi nu practică o profesie reglementată este important să cunoască prevederile Ordinului MMSSF nr. 51/2007 pentru aprobarea Procedurii de atestare a calificării – pregătire şi experienţă profesională – dobândite în România, în afara sistemului naţional de învăţământ, de către cetăţenii români care doresc să desfăşoare activităţi, în mod independent sau ca salariaţi, pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.

În primul rând, se face distincţia între calificare şi experienţă. Calificarea presupune existenţa unui document care să o ateste, adică a unei diplome sau unui certificat eliberat în condiţiile prevăzute în ordin.

Experienţa profesională se atestă prin însumarea perioadelor înscrise în carnetul de muncă, în adeverinţa emisă de angajator sau în registrul general de evidenţă a salariaţilor, documente care atestă că persoana a avut una sau mai multe ocupaţii pentru care a dobândit calificări aferente activităţilor enumerate în anexa la ordinul mai sus menţionat.

„Farmecul“ prevederilor de mai sus stă în dificultatea aplicării lor. Astfel, pentru primirea atestatului se solicită o listă de documente din care fiecare alege „după caz“. Cineva care nu este familiarizat cu sistemul calificărilor şi nu a auzit de standarde ocupaţionale, coduri COR şi alte asemenea va avea reale dificultăţi să-şi dea seama ce documente trebuie să prezinte pentru a obţine un atestat.

Spre exemplu, o persoană care a lucrat într-un departament de IT al unei companii şi doreşte să obţină un atestat în temeiul Ordinului nr. 51/2007 ca specialist în securitatea datelor, va avea o dublă problemă: nu există standard ocupaţional şi nici cod COR. Conform COR, o astfel de ocupaţie s-ar putea regăsi în clasa „2139 Specialişti în informatică, neclasificaţi în grupele de bază anterioare“.

După părerea legiuitorului, putem folosi la fel de bine oricare din codurile prezentate în casetă şi să susţinem că suntem specialişti în securitatea datelor, ceea ce este o glumă. Şi chiar dacă am fi luaţi în serios tot ne-am lovi de imposibilitatea de a dovedi pregătirea în domeniu. Pentru că, aşa cum am mai spus, lipseşte standardul ocupaţional. Sigur, există probabil o serie de certificări internaţionale specifice industriei IT, dar ce folos? Deşi mulţi specialişti din domeniul IT muncesc să obţină astfel de certificări, ele nu au recunoaştere oficială în România.

Şi iată că ajungem la miezul problemei. Deşi se încearcă recunoaşterea la nivel european, a diverselor calificări obţinute la nivel naţional, există domenii în care certificările internaţionale – asigurate în multe cazuri de către asociaţii profesionale – sunt cele care au cea mai largă recunoaştere. Cum există şi domenii în care există numai certificări internaţionale. Şi pentru că globalizarea vine peste noi, ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce ne-am mai deranja să dezvoltăm standarde naţionale când le-am putea adopta pe cele internaţionale? Evident, acolo unde este necesar şi fezabil. Sunt domenii de activitate în legătură cu care nici sistemul de învăţământ şi nici cel de formare continuă din România nu au reuşit să răspundă corect din punctul de vedere al pregătirii. Domeniul IT este doar cel mai evident. Un altul este domeniul resurselor umane. Şi nici în domeniul financiar contabil lucrurile nu stau strălucit. Iar acestea sunt doar câteva exemple.

Dacă este să aşteptăm dezvoltarea unor standarde ocupaţionale naţionale, atunci e cazul să ne înarmăm cu multă răbdare. Conform legislaţiei actuale, cine este interesat de dezvoltarea sau actualizarea unui standard ocupaţional trebuie să pună la bătaie bani, timp şi specialişti. Pentru ca, în final, să obţină ceva de care se va folosi toată lumea. Sună a muncă patriotică? Aşa şi este. Singura implicare a statului în acest proces este prin intermediul CNFPA (Consiliul naţional de formare profesională a adulţilor) care asigură îndrumarea metodologică şi avizarea standardelor. Este de înţeles că statul se regăseşte mai bine în rolul celui cu mapa, dar ce te faci dacă nu se oferă nimeni să dea cu sapa?

Coduri

Codurile şi denumirile din această clasă nu te duc în nici un fel cu gândul la securitatea datelor, pentru că iată ce avem:

213901
inginer de sistem în informatică

213902
administrator de reţea de calculatoare

213903
administrator baze de date

213904
programator de sistem informatic

213905
inginer de sistem software

213906
manager proiect informatic.

Te-ar putea interesa și: