«Aici a fost călcâiul lui Ahile. Banii mulţi au fost folosiţi pentru pla­ta clienţilor politici, prin lucrări supraevaluate, şi în măriri electorale de salarii şi pensii.»

Timp de nouă ani, începând din 2000, România a beneficiat de o fereastră de oportunitate istorică. Perspectiva de aderare la NATO şi la Uniunea Europeană, acordurile dure cu FMI, care ţineau folosirea banilor publici în chingi relativ bine strânse, au făcut să vină aici mii de investitori care au prăvălit în România zeci de miliarde de euro. În plus, posibilitatea românilor de a călători şi, apoi, de a munci în străinătate, au mai adus alte miliarde de euro.

Un sistem fiscal relaxat, mai ales din 2005, a făcut ca aceşti bani să irige din plin economia românească şi să se transforme într-o creştere econo­mică spectaculoasă, timp de nouă ani. Ce nu ne-a putut impune nimeni a fost cum să alocăm mai bine banii tot mai mulţi care veneau la bugetul de stat, mulţumită acestei creşteri economice. şi aici a fost călcâiul lui Ahile. Banii mulţi au fost folosiţi pentru plata clienţilor politici, prin lucrări supraevaluate, şi în măriri electorale de salarii şi pensii.

Aceşti ani şi aceşti bani nu au fost folosiţi pentru a construi autostrăzi, şosele, căi ferate şi nici pentru re­­­formarea sistemului de pensii, de în­­văţământ, sanitar sau de justiţie şi or­dine publică. Sau s-a preferat ideea că reforma justiţiei, de exemplu, înseamnă să dai salarii mărite cu toptanul, neverosimile pentru o ţară ca România. Efectul acestor cheltuieli inutile a fost zero.

Acum, această fereastră de oportunitate istorică e pe cale să se închidă. Perioada fastă s-a încheiat într-un deficit bugetar enorm, greu de acoperit chiar şi în perioade de creştere economică susţinută, lăsând economia românească vlăguită şi nereformată în faţa unei crize mondiale fără precedent. Subţierea dramatică a fluxurilor străine de capital readuce în discuţie perspectiva creşterii economice negative, adică o aterizare extrem de dură a economiei româneşti.

Acesta este contextul în care a tre­buit să fie întocmit bugetul pe 2009. În cel mai scurt timp posibil, doar o lună în loc de trei-patru, cu sindicatele şi patronatele în spa­te, având la ga­lerie corul celor care cer ajutor de la stat pe motiv că vine criza şi trebuie ajutaţi cei care oferă locuri de muncă. Sigur, aprobarea bu­getului se face în Parlament, dar compromisul la care s-a ajuns pare unul remarcabil. O sumă de zece miliarde de euro pentru investiţii, în măsura în care se va reuşi cheltuirea ei, ar putea fi balonul de oxi­­gen de care economia are nevoie, mai mult decât orice ajutoare ale statului date cu dedicaţie.

Examenul noului guvern îl reprezintă şi alocarea acestor bani, dar şi capacitatea de a absorbi banii europeni, măcar pe cei nerambursabili (ce prostie, să nu poţi atrage nici măcar banii pe care nu trebuie să-i mai dai înapoi!). În plus, tot acest buget încearcă să repare o nedreptate istori­că, cea făcută bătrânilor cu pensii de 3-4 lei, mai ales foştii cooperatori.

Aceştia ar urma să aibă o pensie minimă de 3,5 milioane lei vechi. Cei un milion de bătrâni care vor beneficia de această majorare nu sunt nici vechi evazionişti îmbătrâniţi în re­le, nici indivizi de rea-credinţă, care nu au vrut să contribuie la sistemul de pensii, ci pur şi simplu nişte victime, iar reparaţia istorică pen­tru ei nu a reprezentat o prioritate niciodată. Prioritar a fost mereu să răsplăteşti cu salarii de sute de milioane clienţii politici mereu înfometaţi.