Triunghiul care ar putea reseta Orientul Mijlociu. Severin propune un pact Iran-Turcia-Arabia Saudită
Într-un moment în care Orientul Mijlociu pare să alunece periculos spre un conflict de proporții nucleare, Adrian Severin aduce în prim-plan o perspectivă care merge dincolo de grilele clasice de interpretare. Robert Turcescu, fostul șef al diplomației române radiografiază dimensiunile adânci, istorice, culturale, religioase și strategice, ale confruntării dintre Israel și Iran.
Dincolo de analiza prezentului imediat, Severin avansează o soluție geopolitică cu reverberații istorice: refacerea echilibrului printr-un „triunghi al stabilității” între Teheran, Ankara și Riad. O formulă ce ar putea dezamorsa rivalitățile locale și ar diminua jocurile manipulative ale marilor puteri, pe canalul de YouTube HAI ROMÂNIA și pe pagina de Facebook evz.ro
Fostul ministru de Externe Adrian Severin oferă, într-un dialog exclusiv cu Robert Turcescu, o radiografie amplă și profundă a poziției Iranului în arhitectura geopolitică mondială. Pornind de la sedimentările istorice care au modelat de milenii guvernanța globală, Severin aduce în prim-plan dimensiunile culturale, religioase, imperiale și energetice care fac din Iran un actor central în jocul de putere din Orientul Mijlociu.
De la rivalitățile regionale multiseculare, la ambițiile de reconfigurare a echilibrului de forțe și până la strategia constantă a marilor puteri de a exploata diviziunile locale, analiza atinge punctele-cheie ale celei mai complicate crize dintre Israel și Iran din ultimele decenii.
O „genă imperială” transmisă istoric
Adrian Severin explică de la început contextul profund istoric care a definit civilizațiile din zonă:
„Mii de ani au evoluat, au filtrat, au sedimentat idei, au fasonat convingeri, ideologii, culturi, religii și așa mai departe, care au modelat ceea ce numim astăzi guvernanță globală. Sigur, vorbim de o globalizare dinaintea globalizării moderne — o globalizare care datează de câteva sute, poate chiar mii de ani.”
În opinia sa, popoarele din această zonă poartă în ele o moștenire culturală profundă, pe care o numește „genă imperială”, cu o viziune strategică largă asupra lumii:
„Este vorba despre o cultură colectivă cu o dimensiune imperială. Și când spun ‘imperială’, mă refer la capacitatea de a vedea lucrurile la nivel global și de a gestiona această globalizare sau regionalizare, chiar dacă uneori asta presupune compromisuri legate de anumite aspecte culturale ori religioase — care, evident, se pot schimba de la o epocă la alta.”
Iranul modern este între mit și realitate
În contrast cu imaginea deseori stereotipizată în Occident, Severin subliniază nivelul de dezvoltare atins de Iran:
„Dacă mergi astăzi în Teheran, vezi un oraș uriaș. Țara are aproape 100 de milioane de locuitori. Sigur, putem spune 90 de milioane, dacă vrem să fim mai modești. Dar, oricum ar fi, vorbim de o țară imensă, într-o zonă montană, cu o poziție strategică esențială la Golful Persic și cu resurse naturale — petrol și gaze — de o importanță extraordinară.”
Mai mult, atrage atenția asupra infrastructurii moderne din metropola iraniană:
„Repet, în Iran există cultură, industrie constructoare de mașini, industrie siderurgică — adică tot ce înseamnă o infrastructură economică solidă. Nu vorbim despre niște ‘desculți’, despre niște ‘necivilizați’ sau ‘primitivi’, cum tindem uneori să-i percepem. Și, să vedeți, ei au autostrăzi urbane — adică autostrăzi care traversează orașele și sunt suprapuse — cum noi, în România, nu avem.”
Această comparație cu infrastructura rutieră a României subliniază decalajul de percepție:
„Îi tratăm uneori cu superioritate, de parcă noi am fi ‘civilizații’ și ei nu. Noi ne lăudăm că avem o autostradă de la București la Constanța, în timp ce ei au în interiorul Teheranului rețele de autostrăzi care, probabil, însumează mai mulți kilometri decât distanța București-Constanța sau București-Pitești.”
Lider religios într-o lume islamică divizată
Severin detaliază și poziționarea Iranului în contextul complex al lumii islamice:
„Iranul este, în lumea islamică, unul dintre lideri. Iar lumea islamică, în linii mari, se împarte între suniți și șiiți.”
El explică și distincțiile doctrinare dintre cele două mari ramuri:
„Suniții urmează învățăturile directe ale profetului Mahomed, în timp ce șiiții îl urmează pe Ali, vărul și ginerele profetului, considerat de ei un mare învățător. Suniții spun că liderii trebuie aleși meritocratic, dintre cei mai capabili, în timp ce șiiții spun că liderii trebuie să provină din familia profetului.”
Totodată, fostul ministru subliniază natura aristocratică a acestor forme de guvernare religioasă:
„Oricum ar fi, vorbim despre o gândire de tip aristocratic , adică despre conducerea încredințată unei elite. Dar, spre deosebire de oligarhie, această elită aristocratică se presupune că guvernează pentru întregul popor.”
Proiectul „triunghiului de stabilitate” arabo-turco-iranian
Adrian Severin propune o soluție regională pentru stabilitatea Orientului Mijlociu, inspirată din arhitectura istorică a lumii islamice clasice:
„Dacă ne uităm în istorie, vedem că între otomani și perși a existat o rivalitate constantă. Dar tot în această regiune vedem că epoca islamului clasic s-a construit pe un ‘triunghi de civilizație’ format din persani, otomani (turci) și arabi. Prin urmare, pentru a pacifica zona, ar trebui refăcut acest triunghi arabo-turco-iranian.”
Această idee a fost prezentată inclusiv în cadrul unor discuții recente avute de Severin la Teheran:
„Ar fi ideal ca marile puteri care nu aparțin regiunii să permită statelor din zonă să ajungă la o înțelegere între ele, pentru a stabiliza regiunea prin acest triunghi: Teheran – Riad – Ankara.”
SUA, Israel și strategia „fricii de Iran”
Un punct central al analizei lui Severin vizează politica externă a SUA în regiune:
„SUA a folosit constant frica de Iran pentru a justifica prezența și intervențiile în regiune.”
El merge mai departe, afirmând direct rolul Israelului în această ecuație geopolitică:
„Israelul este, în această regiune, un ‘prepus’ al SUA — un agent, o extensie strategică.”
Această strategie de „dezbină și stăpânește” a permis Washingtonului să mențină un control indirect asupra echilibrului fragil din Orientul Mijlociu.
Revoluția islamică și continuitatea imperială
În finalul discuției, Severin reia contextul Revoluției Islamice din 1979:
„Odată cu această schimbare, s-a trecut de la regimul șahului, care purta eticheta de pro-occidental, la un regim teocratic. Dar trebuie spus că acest ‘pro-occidentalism’ era înșelător, o capcană în care americanii au căzut de multe ori.”
Dincolo de ideologiile care s-au succedat, Severin insistă asupra continuității de fond a interesului național iranian:
„În esență, politica lui de securitate națională și de apărare a interesului național era similară cu cea promovată mai târziu de regimul teocratic. De ce? Pentru că reflexele unui imperiu nu dispar niciodată. Ele se transmit dintr-un regim în altul, indiferent de ideologia declarată.”
