Cu alte cuvinte, riscăm să rămânem fără curent. Pe întuneric. Cam cum se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, atunci când se întrerupea lumina şi copiii învăţau la lumânare, iar adulţii făceau fel de fel de improvizaţii din bateriile de la maşină.
Bolnavii din spitale nu erau trecuţi pe un calculator
Se prea poate ca unii să spună că nu poate fi ceva chiar atât de grav, de vreme ce am mai supravieţuit întunericului înainte de 1989. Este mult mai grav, scrie Sorin Ovidiu Bălan în editorialul său pentru EVZ.ro.
Pe atunci, bolnavii din spitale nu erau trecuţi pe un calculator, ci într-un catastif şi în foi de observaţie scrise pe hârtie. Care puteau funcţiona şi la lumina unei lumânări. Acum, vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă nu ar merge computerul cu diagnosticele şi tratamentele unui bolnav. De curentul electric ce alimentează acel computer, atârnă viaţa lui, pentru că generatoarele nu pot suplini mult timp pana de curent.
Aşa că un blackout în această iarnă, faţă de ce se întâmpla înainte de 1990, ar fi un veritabil dezastru. Şi asta nu pentru că nu se vor mai putea conversa influenţării pe tik-tok, ci pentru că nu vor funcţiona instituţii şi instalaţii esenţiale, care ne pun viaţa în pericol.
Cum s-a ajuns aici?
Cum s-a făcut că până nu demult, când încă mai aveam industrie, parte din ea energofagă, nu s-a pus o astfel de problemă, iar acum, când consumăm cu becul ori cu jocurile de lumini de la câte vreun festival mai mare, se pune. Cum de am putea rămâne pe întuneric, în condiţiile în care industria României, cea pentru care ni se spunea că ni se stinge lumina înainte de ’89, nu mai există, deci, nu mai consumă?
Acesta este rezultatul unui sabotaj permanent la care a fost supusă ţara noastră. Sabotaj comandat din exterior şi aplicat de către cei care s-au aflat la vârful puterii.
Să începem cu începutul. România nu are autostrăzi. În 35 de ani nu am fost în stare să construim nimic. Ce legătură au autostrăzile cu lipsa de curent care ne paşte? Veţi vedea imediat. Şi energia, şi transporturile, sunt vitale pentru dezvoltarea unei ţări. Amândouă au fost sabotate sistematic, după aceeaşi metodă. Aplicată în trecut la autostrăzi, aplicată acum la producătorii de energie. Ceea ce ne face să gândim că nu a fost nimic întâmplător, ci pregătit cu minuţiozitate.
Să începem cu autostrăzile
Ani buni, ori de câte ori exista vreo tentativă de a se începe lucrările la câte o autostradă, erau repede uitate. De ce? Din grijă pentru natură. Să nu deranjăm cumva natura. Şi nu natura în general. Ci vulturul cu barbă sură care, deranjat şi stresat de zgomotul făcut de maşinile care ar fi trecut pe viitoarea autostradă, nu se mai împechea cu furnica leneşă. Şi astfel, ambele specii erau în pericol.
Schema era simplă. Câteva ONG-uri de mediu, plătite generos cu bani din străinătate, veneau şi cereau în instanţă, fie să nu se înceapă, fie să se oprească imediat lucrurile, dacă începuseră, la autostrada X, din motive care de care mai hilare. Şi totuşi, pentru că această caracatiţă care a prăbuşit România este mare, motivele hilare erau acceptate de judecători, iar tribunalul dădea sentinţă în favoarea ONG-ului. Iar lucrările se opreau.
Să dăm şi un exemplu concret
ONG-ul austriac VVF a cerut neînceperea construcţiei autostrăzii Lugoj-Deva pe motiv că deranja nişte lilieci foarte sensibili, al căror somn putea fi tulburat de maşini. Tribunalul a acceptat să aibă grijă de lilieci şi a interzis autostrada. Până la urmă s-a dovedit că în zonă nu era niciun liliac sensibil. Deci, se putea începe construcţia. Nici vorbă.
Acelaşi ONG şi-a dat seama că dacă nu sunt lilieci, sunt urşi. Aşa că trebuiau construite nişte tuneluri pe unde să poată trece sălbăticiunile, pentru că, altfel, specia era pe cale de dispariţie. Ca şi când autostrada ar fi despărţit de-o parte femelele, de cealaltă, masculii, care nu s-ar mai fi împerecheat. Cel mult şi-ar fi trimis bezele peste autostrada plină de pericole.
Broasca râioasă cu pată galbenă pe burtă
Construcţia acestor tuneluri costa 30 de milioane de dolari. Acum, unde a mers mia, merge şi suta. La cât costă autostrăzile în România, ce mai contau aceşti bani. Da, dar nu era chiar aşa simplu. Doar tuneluri. Trebuia refăcut întreg studiul de fezabilitate. Ceea ce ar fi costat mult mai mult şi, cel mai important, întârzia construcţia. S-a făcut şedinţă cu pădurarii din zonă.
Toţi au confirmat pe semnătură că în ultimii 40 de ani nu trecuse nici măcar un urs pe acolo. Aşa că a căzut şi povestea cu ursul. Atunci, au inventat altceva. Au adus un biolog şi o broască dintr-un lac. Biologul a întors vroasca cu burta în sus. Avea pe ea o pată galbenă. Aha! Broasca râioasă cu pată balbenă pe burtă. Specie protejată. Nu se poate face auztostradă, pentru că îi dispare pata de pe burtă.
Şi tot aşa, ba cu vulturul borbos, ba cu furnica leneşă, ba cu broasca râioasă cu pată galbenă pe burtă, pe mai mult de 23 la sută din suprafaţa ţării nu se putea construi nimic. Pentru că, oriunde puneai pasul, riscai să faci praf o specie protejată.
O moluscă nu mai permite continuarea lucrărilor
Veţi spune că, totuşi, în România au început să se construiască autostrăzi. Răspunsul este simplu. Cei care au sabotat construcţia lor nu au mai avut puterea să o facă. De ce? Pentru că începând din 2017, mai multe convoaie militare, unul care transporta inclusiv militari din forţa de reacţie rapidă, mergând pe Valea Oltului, s-au blocat, din diferite motive, cu orele, în trafic. Şi atunci NATO a decis că nu poate lăsa aşa, cu nişte drumuri prăpădite, o ţară cheie de pe flancul estic. În cazul, Doamne fereşte, de vreun conflict, trupele prin România vor ajunge după ce se încheie conferinţa de pace.
Exact acelaşi lucru, după acelaşi model, s-au desfăşurat lucrurile şi cu hidrocentralele. Toate începute înainte de 1989. Răstolniţa, spre exemplu, era gata în proporţie de 90 la sută. Nu am fost în stare să construim încă 10 la sută. Răstolniţa zace şi acum şi utilajele au început să ruginească. O moluscă nu mai permite continuarea lucrărilor. O deranjează zgomotul utilajelor.
ONG-urile au avut câștig de cauză în instanță
Alte şase hidrocentrale zac la fel. Ar fi avut o putere instalată care nu ar fi pus niciodată în discuţie stingerea, în plină iarnă a luminii în România. Dar ONG-urile care au cerut sistarea lucrărilor pentru tot felul de moluşte şi de raci au avut întotdeauna câştig de cauză în instanţe. Iar miniştrii s-au conformat. La fel şi subordonaţii lor.
Evident că fără complicitatea lor, oricât s-ar fi străduit ONG-urile care aveau drept ţintă, evident, nu protejarea mediului şi a tot felul de creaturi banale, ci stoparea dezvoltării României, astăzi nu eram în această situaţie.
O eventuală pană de curent majoră în această iarnă trebuie adusă în atenţia CSAT, ca o problemă de siguranţă naţională. Iar cei care au atentat la siguranţa naţională, prin schema rudimentară pe care v-am descris-o, să fie deferiţi justiţiei.
