Complexul Înaltei Porți este mai ales, o realitate politică și psihologică. Timp de secole, conducătorii Țărilor Române au trăit și au guvernat sub semnul dependenței de o putere străină. Acceptând să plătească tribut, să trimită solii cu daruri și să se plece, în schimbul protecției și al păstrării unui simulacru de autonomie, notează EVZ
Pe atunci, „supunerea” avea un preț clar: o sumă anuală de galbeni, câteva care cu grâne, cai de rasă și — la nevoie — oaste pentru campaniile sultanului. Ceea ce nu era vizibil în registrele vistieriei era însă costul moral: renunțarea la dreptul de a decide singur, internalizarea reflexului de a cere voie înainte de a acționa. Dar se pare că nu s-a schimbat nimic, nu-i așa?
Complexul Înaltei Porți, altă istorie, aceeași boală
După 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească, fanarioții au devenit administrația de facto. Ei nu erau trimiși să dezvolte țara, să ne civilizeze, ci să extragă resurse în folosul Porții și al rețelelor lor clientelare. Domnia nu se măsura în reforme, ci în abilitatea de a menține bunăvoința stăpânilor de la Istanbul.
Acest tipar a supraviețuit căderii dominației otomane. În secolul XIX, în locul Porții au venit Marile Puteri europene — fiecare cu interesele sale strategice. În 1945, a apărut „Poarta” de la Moscova, cu tributul plătit în petrol, uraniu și obediență politică. După 1989, locul Porții l-au luat cancelarii occidentale și structurile internaționale, care — sub pretextul parteneriatului — cer, la rândul lor, alinierea la priorități care nu coincid mereu cu interesul național.
Reflexul periculos al obedienței
Astăzi, „Complexul Înaltei Porți” nu mai înseamnă un harem de viziri, ci șiruri de delegații oficiale care se întorc cu promisiuni, indicații și interesele altora. Politicienii români par mai preocupați să fie bine văzuți „sus” decât să fie utili „jos”, celor care i-au ales. La fel ca boierii de altădată, se înghesuie să-și declare loialitatea înainte de a ști măcar ce li se va cere.
Diferența este că azi tributul nu se mai plătește în galbeni și cai, ci în concesionarea resurselor, în acceptarea unor politici economice dezavantajoase, în cedarea unor active strategice sub eticheta „investițiilor străine”.
De ce e greu să ieșim din cerc
Istoria ne-a creat un reflex psihologic. Am fost crescuți cu ideea că România este o țară, frumoasă, bogată, dar aflată la intersecția intereselor marilor imperii. De aceea trebuie să supraviețuim fiind protejați de o putere mare. Aceasta chiar cu prețul libertății de decizie, pentru că mai bine decid alții decât să ne asumăm riscul de a decide singuri.
Această atitudine a hrănit servilismul și a slăbit fibra politică a elitei românești. Atâta vreme cât succesul unui politician depinde de sprijinul unei „Porți” externe, iar nu de legitimitatea sa internă, România va continua să fie un teritoriu de tranzit al intereselor altora.
Concluzie amară
„Complexul Înaltei Porți” nu e doar o amintire din manualul de istorie, ci o realitate vie. Îl vedem în modul în care guvernul (oricare ar fi el) își modifică declarațiile în funcție de reacțiile externe. Aflăm cât de dependenți suntem din felul în care se acceptă proiecte dezavantajoase de teama izolării, în absența unei strategii proprii pe termen lung.
România va fi cu adevărat independentă nu atunci când nu va mai depinde militar sau economic de nimeni — lucru imposibil într-o lume interconectată — ci atunci când își va construi o cultură politică bazată pe negociere de pe poziții de forță, nu pe supunere anticipată. Modelul Poloniei, nu al Ungariei, poate fi copiat la indigo.
Până atunci, Poarta — fie ea la Istanbul, Moscova, Bruxelles, Paris sau Washington — va continua să dicteze, iar noi vom continua să trimitem „tributul”. Doar numele se schimbă pe factură.
