De trei ani încoace, banii care se strâng la bugetul de stat din colectarea TVA sunt din ce în ce mai puţini. Asta în ciuda creşterii economice şi a consumului. Care să fie explicaţia acestui mister? Teoretic, cu cât consumul este mai mare, cu atât ar trebui să se strângă mai mulţi bani din taxa pe valoarea adăugată. Practic, acest lucru nu se mai întâmplă cam de multişor. Dacă tendinţele se păstrează, anul acesta se vor strânge tot atâţia bani cât se strângeau înainte ca taxa pe valoare adăugată să crească de la 19% la 24%. În ciuda faptului că PIB a crescut constant în toţi aceşti ani. Dacă am suprapune graficul creşterii economice peste cel al încasărilor din TVA, am vedea că cele două linii se îndepărtează din ce în ce mai mult, în loc să urmărească aceeaşi traiectorie. Explicaţia este simplă şi este una singură: evaziunea fiscală creşte!

Atunci când auzim de firme care se sustrag de la achitarea obligaţiilor fiscale, ne ducem mereu cu gândul la ANAF. Aşa ne-au educat – precum Pavlov pe celebrul său câine – guvernanţii. Dacă Fiscul nu pune biciul pe contribuabil, acesta refuză să plătească. Tipul ăsta de gândire păguboasă duce la o avalanşă de abuzuri şi chiar la situaţii stupide, în care recuperarea unei pagube costă mai mult decât pagubă în sine. Nu o dată am auzit despre înştiinţări de plată de ordinul leilor, numai coala de hârtie şi plicul în care a fost ea trimisă fiind mai costisitoare de atât. În realitate, în ţările în care taxele se colectează cu adevărat eficient există un fenomen numit de specialişti „conformare voluntară“. Oamenii preferă să-şi achite obligaţiile întocmai şi la timp doar pentru a nu avea probleme. Asta este baza colectării, iar controalele la sânge şi luarea la puricat a tuturor documentelor contabile este rezervată excepţiilor, şi doar atunci când există bănuieli extrem de îndreptăţite că firma respectivă trişează. Asta permite folosirea resurselor statului (inspectori fiscali calificaţi care să-şi petreacă timpul „lingând dosare“) într-un mod eficient. Până şi în SUA, atunci când o companie intră pe mâna celor de la IRS (Fiscul american), ea poate beneficia de păsuiri şi reeşalonări. Fiindcă statul are tot interesul să-şi recupereze paguba atunci când ea este descoperită. Nu ajută la nimic să bagi o companie în faliment sau să-i faci viaţa grea. Asta se întâmplă doar atunci când este clar că nu există şanse ca prejudiciul constatat să fie acoperit.

În cadrul emisiunii Capital TV, am discutat cu doi specialişti – Bogdan Glăvan şi Dragoş Pătroi – care au confirmat faptul că situaţia din România este evident păguboasă, atât pentru stat, cât şi pentru contribuabil. Este un fel de loose-loose, ambele părţi având câte ceva de pierdut. Pe de o parte, statul încasează mai puţin decât ar putea să o facă în condiţii mai relaxate, pe de altă parte, firmele îşi pierd resurse importante de timp şi bani doar pentru a se optimiza fiscal, folosind companii off-shore şi (eventual) bani negri. Aşa că, indiferent dacă Ponta va rezista în funcţia de prim-ministru sau dacă guvernarea va fi preluată de liberali (aşa cum se preconizează), este momentul oportun ca regimul fiscal să se relaxeze. Iar un început excelent ar fi revenirea TVA la cota dinainte de criză, sau poate chiar scăderea acesteia. Cel puţin, aşa ar proceda orice om înţelept, mai ales că gaura de cash pe termen scurt ar putea fi mai uşor acoperită în urmă recuperării prejudiciului presupus de ultimele dosare instrumentate de DNA pe care le cunoaştem cu toţii de la televizor.