James Monroe le cerea europenilor să stea departe de Americi, deoarece intruziunea lor ar fi „periculoasă pentru pacea și siguranța noastră”. Era un bluff. Oricum, tânăra republică a Statelor Unite nu ar fi putut să câștige vreo confruntare cu o posibilă alianță militară europeană. Numai că Europa avea alte probleme pe atunci: războaiele napoleoniene și răzmerițele de pe continent.

Kremlinul vrea cam același lucru: încetarea expansiunii NATO, îndepărtarea armelor nucleare americane din Europa și o sferă de influență care să se întindă de la Marea Caspică la Marea Baltică. Scopul principal al Kremlinului este garantarea faptului că Belarus, Ucraina și Georgia nu vor face parte niciodată dintr-un bloc militar sau economic altul decât cel controlat de Moscova și că Rusia va fi arbitrul politicii externe și de securitate al celor trei state.

În esență, acest conflict, la 30 de ani de la dispariția Uniunii Sovietice, are legătură cu modalitatea prin care aceste foste republici ale URSS pot trăi ca state independente și suverane sau dacă, încă, trebuie să recunoască Moscova drept suveran de facto.

Putinismul nu este o glumă, ci un mare joc de putere

Amenințările din partea Rusiei sunt din ce în ce mai serioase și asta ar putea provoca o iarnă grea, așa cum Europa nu a mai cunoscut de zeci de ani. În acest moment există cel puțin cinci amenințări imediate din partea Kremlinului:

  • Diminuarea volumelor de gaze către Europa, arătând clar că poziția oficialilor europeni de a nu ține seama de amenințările venite de la Moscova riscă să aducă frigul în casele oamenilor;
  • Utilizarea Belarusului pentru a împinge imigranți către Uniunea Europeană;
  • Concentrarea de trupe și tehnică militară în jurul Ucrainei, în special la nord de Kiev, în Crimeea și Donbas și la est, în sudul Rusiei;
  • Amenințarea unui nou conflict în Balcani prin reactivarea naționalismului sârb, inclusiv acțiuni îndreptate spre o posibilă destrămare a Bosniei-Herțegovinei și provocări la adresa independenței Muntenegrului;
  • Promovarea unui cadru 3+3 pentru negocierea cu țările din Caucazul de sud (Rusia, Iran, Turcia, Armenia, Azerbaidjan și Georgia) pentru a înlocui influența SUA și Parteneriatul Estic al UE.

Unde se va termina extinderea NATO ?

După căderea Zidului Berlinului, în 1989, și dizolvarea Pactului de la Varșovia,  începea și destrămarea URSS. Dar descompunerea nu s-a oprit la cele 14 „republici” sovietice care și-au declarat independența față de Moscova. Descompunerea abia începuse.

Transnistria s-a desprins de Republica Moldova. Oseția de Sud și Abhazia s-au separat de Georgia. Cecenia s-a eliberat de Rusia, dar a fost readusă sub controlul Moscovei după două războaie sălbatice. Crimeea și Donbasul au fost separate de Ucraina.

Pe lângă aceste amputații post-Război Rece, asistate de Rusia, ce au în comun Ucraina, Moldova și Georgia?

Toate caută admiterea în NATO și, odată cu aceasta, garanțiile prevăzute la articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic, care obligă Alianța să intre în război cu oricine încalcă suveranitatea și integritatea teritorială a statelor din Alianță.

Este ușor de înțeles de ce aceste națiuni ar dori ca SUA să fie obligate să lupte în numele lor. Ceea ce nu e de înțeles este de ce SUA ar emite astfel de garanții. De ce s-ar angaja Washingtonul să riște un război cu o Rusie cu arme nucleare în numele unor națiuni pe care foarte puțini din capitala americană le-au considerat vreodată vitale pentru politica Statelor Unite?

Luați în considerare câte națiuni au fost admise în NATO după 1991 și, astfel, au primit garanții din partea SUA. Sunt 14: Cehia, Slovacia, România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Albania, Croația, Muntenegru și Macedonia de Nord.

Acești 14 noi membri ai NATO reprezintă o extindere a angajamentelor Statelor Unite, mai riscante, în anumite privințe, decât crearea inițială a NATO, când erau numai 10 state din Europa de Vest. Astăzi, Alianța și implicit SUA trebuie să apere 29 de națiuni, care se întind din vestul în estul Europei.

Georgia și Ucraina cer să se alăture NATO ca și Suedia și Finlanda care au început să vorbească despre abandonarea neutralității lor tradiționale pentru apartenența la NATO și beneficiile garanțiilor pe care Washingtonul ar putea să le ofere. Bosnia-Herțegovina este, de asemenea, membru candidat al NATO.

Mihail Gorbaciov, la sfârșitul Războiului Rece, îi spunea secretarului de stat american James Baker că Rusia va fi de acord cu unificarea Germaniei de Est cu cea de Vest dacă SUA ar garanta că granița NATO nu va fi mutată mai spre est.

Se spune că Baker i-a spus lui Gorbaciov: „Nici un inch”.

Oricare ar fi adevărul, se înțelege de ce un naționalist cum este Vladimir Putin simte că țara sa este încercuită și pusă în pericol dacă o alianță precum NATO, creată pentru a se opune Rusiei, a adăugat în ultimii 30 de ani 14 noi membri, dintre care majoritatea foști aliați sau republici ale fostei URSS.

Cum scria și „The New York Times”: „Preocupările lui Vladimir Putin nu pot fi respinse în totalitate. Dacă Ucraina s-ar alătura NATO, Alianța ar avea atunci o graniță terestră de 1.200 de mile cu Rusia, o situație pe care nici o mare putere nu ar suporta-o, indiferent cât de tare pretinde Alianța Nord-Atlantică că este pur defensivă”.

Opțiunile militare rusești

Dacă discuțiile de pace dintre Washington și Moscova eșuează, armata rusă are mai multe opțiuni pentru a avansa în Ucraina prin rutele din nord, centru și sud. Dar, o încercare de a ocupa și de a deține un teritoriu nu va fi ușoară și va fi probabil afectată de condițiile meteorologice, luptele urbane, comanda și controlul asupra armatei ucrainiene, logistica și moralul trupelor ruse și al populației locale.

Pe baza acestor obiective, Kremlinul are cel puțin șase opțiuni militare posibile:

  1. Redistribuirea unor forțe terestre departe de granița cu Ucraina – cel puțin temporar – dacă negocierile au succes, dar continuarea sprijinului către rebelii pro-ruși din estul Ucrainei.
  2. Trimiterea de trupe convenționale în regiunile separatiste Donețk și Lugansk ca „forțe de menținerea păcii” și refuzul de a le retrage până când discuțiile de pace se încheie cu succes și Kievul este de acord să implementeze Acordurile de la Minsk.
  3. Cucerirea teritoriului ucrainean până la râul Nipru, pentru a-l folosi ca monedă de schimb sau la o adică să fie încorporat în Federația Rusă.
  4. Cucerirea teritoriului ucrainean până la râul Nipru și adăugarea unei centuri suplimentare de teritoriu (care include și Odessa), legând teritoriul Rusiei de republica separatistă Transnistria și închiderea oricărui acces al Ucrainei la Marea Neagră.
  5. Cucerirea teritoriului dintre Rusia și Transnistria (inclusiv Mariupol, Herson și Odessa) pentru a asigura aprovizionarea cu apă dulce pentru Crimeea și pentru a bloca accesul Ucrainei la mare, evitând în același timp lupte majore asupra Kievului și Harkovului.
  6. Cucerirea întregii Ucraine și, împreună cu Belarus, formarea unei noi uniuni slave tripartite a rușilor mari, mici și albi (ruși, ucraineni și belaruși).

Pregătirea societății ruse pentru un conflict cu Ucraina a început cel puțin din 2014, propaganda de la Kremlin înfățișând Ucraina ca un stat pro-fascist, neonazist și corupt. În iulie 2021, o scrisoare publică a președintelui Putin care afirma că rușii și ucrainenii sunt unul și același popor, criticând autoritățile de la Kiev, a fost citită militarilor ruși. Aceasta a fost urmată, în octombrie, de o scrisoare, în ziarul Kommersant, a vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, care acuza actuala conducere ucraineană ca fiind extremistă, coruptă și controlată de străini.

Casus Belli

Cu o bază propagandistică în desfășurare, următorul pas pentru Rusia este crearea unui Casus Belli – justificarea războiului – în concordanță cu imaginea Ucrainei fabricată de Kremlin. Pretextele pentru un atac ar putea varia de la o întrerupere simplă a discuțiilor politice până la un incident gestionat public. Acesta este motivul pentru care afirmația bizară a ministrului rus al Apărării, Serghei Șoigu, postată pe site-ul oficial al Kremlinului, despre mercenari americani care pregătesc o „provocare” cu arme chimice în Ucraina este de rău augur și ar putea prefigura doar tipul de „incident” pe care l-ar pregăti Kremlinul.

Odată ce apare Casus Belli vor urma, probabil, puternice atacuri cibernetice pentru a distruge sistemele militare de comandă și control ale Ucrainei și rețelele de comunicații publice și electrice. În continuare, operațiunile vor continua, probabil, cu lovituri aeriene și rachete împotriva forțelor aeriene și a sistemelor de apărare aeriană ale Ucrainei. Odată stabilită superioritatea aeriană, forțele terestre ruse vor pătrunde în Ucraina pentru a izola și neutraliza capacitățile de comandă și control și pentru a întârzia mobilizarea rezerviștilor prin bombardamente și operațiuni speciale.

Există trei rute posibile de invazie:

Ruta de nord: Novie Iurkovici – Cernihiv – Kiev

Troebortnoe – Konotop – Nizin – Kiev

Mazur – Korosten, Ukraine – Kiev

Ruta centrală: Belograd – Harkov – Poltava – Kremenciuk

Donețk – Zaporizhzia

Donețk – Dnipro

Mariupol – Berdyansk – istmul Perekop

Ruta de Sud: istmul Perekop – Kerson – Melitpol

Rutele din zona Crimeii (central/sudică și sudică) sunt luate în considerare  pentru blocarea accesului Ucrainei la Marea Neagră și pentru asigurarea cu resurse a armatei ruse – alimente, apă etc.

Opțiunile militare americane

La sfârșitul lunii decembrie 2021, secretarul american al Apărării, Lloyd Austin, ordona ca portavionul nuclear USS Harry S. Truman și navelor sale de escortă să rămână în Marea Mediterană în loc să-și continue programul spre Canalul Suez, Marea Arabiei și Golful Persic.

Un oficial din Pentagon declara, în ianuarie 2022, că modificarea traseului portavionului Harry S. Truman și a celor cinci nave de război americane, care îl însoțesc, reflectă nevoia unei prezențe militare active în Europa.

Pe lângă portavionul nuclear, grupul de nave de război este format din crucișătorul cu rachete ghidate USS San Jacinto și distrugătoarele cu rachete ghidate USS Bainbridge, USS Cole, USS Gravely și USS Jason Dunham.

În plus, Marina norvegiană a trimis o fregată din clasa Fridtjof-Nansen pentru a întări flota americană. Este pentru prima dată când o navă militară norvegiană face parte dintr-un grup american de război.

„Truman Carrier Strike Group” nu este singura forță de reacție a Marinei americane care ar putea răspunde la evoluțiile din Ucraina. Grupul „Essex Amphibious Ready” se află în Marea Arabiei și în Golful Persic. În jurul USS Essex, se află și un doc pentru elicoptere. „Essex Amphibious Ready Group” este compus din USS Portland, un doc de transport amfibie și USS Pearl Harbor, o navă de debarcare a docului amfibie.

Dar, forța umană principală a grupului operativ constă în Unitatea a 11-a – Expediție Marină, care este îmbarcată în grupul pregătit pentru amfibii. Această unitate de „Marine Corps” poate efectua operațiuni speciale la dimensiunea unui batalion.

De asemenea, după unele surse, CIA supraveghează un program de antrenament în sudul Statelor Unite pentru forțele armate ucrainene, antrenându-le în ceea ce este caracterizat ca program de culegere de informații, unii dintre analiștii militari descriind programul ca fiind de fapt o pregătire pentru acțiuni clandestine împotriva unor forțe de ocupație. CIA neagă categoric, Tammy Thorp, purtător de cuvânt al CIA, spunând: „Alegațiile că am pregătit o insurgență armată în Ucraina sunt pur și simplu false”.

Cele două opțiuni militare prezentate anterior sunt scenarii de coșmar iar oficialii de la Washington sunt pe deplin conștienți de asta. Ziarul britanic „The Times” opina luna aceasta că Pentagonul a avertizat Rusia că o invazie a Ucrainei va fi urmată de o „insurgență sângeroasă similară cu cea care a alungat Uniunea Sovietică din Afganistan”. Această afirmație este o amenințare la fel de periculoasă atât pentru Rusia cât și pentru Alianța Atlantică.

Un astfel de conflict la granițele NATO ar produce o criză destabilizatoare a refugiaților, cu milioane de ucraineni migrând, toți îndreptându-se spre vest. Ar îndepărta investițiile de pe continent, exacerbând disfuncția de la nivelul politicii europene și producând un adânc și periculos dezechilibru social.Iar, după cum se vede, în prezent, chiar și ceva mai puțin decât o invazie rusească pe scară largă a Ucrainei are potențialul de a destabiliza Uniunea Europeană și de a opune națiuni care trec ușor cu vederea ambițiile rusești cu cele cărora nu li s-au șters din memorie cei aproape 50 de ani cât au stat sub amenințarea URSS.