Sigur că agitaţia politică sau vreo declaraţie mai nepotrivită poate provoca şi câte un sughiţ al cursului; dar fundamental nu există presiuni semnificative.

Una dintre principalele temeri ale românului, mai ales ale celui cu credite în valută, este deprecierea monedei naţionale. E o teamă bazată pe ceea ce s-a întâmplat după 1990, o devalorizare aproape permanentă a monedei naţionale urmată de consecinţa firească, creşterea preţurilor. În ultimii ani, după ce piaţa noastră s-a deschis complet către exterior, cei care avertizau asupra riscului de depreciere se uitau cu precădere la deficitul de cont curent al balanţei de plăţi a României. Partea cea mai importantă a acestuia o reprezintă soldul balanţei comerciale, adică diferenţa dintre cât importăm şi cât exportăm. Deficitul de cont curent arată cam ce nevoie de valută va fi în perioada următoare şi, în funcţie de această analiză, se poate aprecia cum va evolua cursul. Foarte important este cum se acoperă acest deficit. De exemplu, în România, deficitul de cont curent ajunsese aproape de 14% din PIB. Ce înseamnă această cifră? Că românii aveau bani (sau luau credite), erau doritori să cumpere maşini, televizoare, frigidere, şi pentru că aceste produse nu erau oferite de economia noastră, erau aduse din import. În acelaşi timp însă, investiţiile străine curgeau şuvoi. Adică românii importau masiv, iar valuta pentru a putea plăti aceste importuri provenea din investiţii străine. Ba chiar, investiţiile străine la care se mai adăugau şi banii trimişi de români formau un torent de valută care făcea ca leul românesc să se aprecieze puternic; ajunsese, dacă vă mai amintiţi, pe la 3,1 lei pentru un euro; intrau în ţară mai mulţi euro decât era necesar pentru a ne finanţa deficitul de cont curent. Dar apărea şi un efect pervers: un leu prea puternic făcea şi importurile ieftine şi stimula şi mai tare pofta românilor pentru mărfuri din import. Era un cerc vicios care mărea pericolul unei deprecieri atunci când investiţiile străine şi banii trimişi din Spania şi Italia aveau să se împuţineze.

Ce s-a întâmplat apoi? Deprecierea leului a început chiar înainte de venirea crizei, aceasta doar a mai dat un brânci leului; investiţiile au scăzut, la fel şi banii trimişi de afară. Dar s-a mai întâmplat ceva: românii s-au oprit şi ei din cumpărarea mărfurilor străine. Aşa se face că deficitul balanţei de plăţi s-a redus în primele nouă luni ale acestui an cu 75%, până la 3,13 miliarde euro. Investiţiile străine au scăzut şi ele masiv, dar tot sunt mai mari decât valoarea amintită mai sus a deficitului.

Altfel spus, în prezent, oricât ar părea de paradoxal, nu există o presiune reală pe curs. Sigur că agitaţia politică sau vreo declaraţie mai nepotrivită poate provoca şi câte un sughiţ al cursului; dar fundamental nu există presiuni semnificative. Cel puţin pentru următoarele luni. Datoria externă pe termen scurt a scăzut şi ea semnificativ, crescând în schimb cea pe termen mediu şi lung, dar şi rezerva valutară a BNR e la un maxim istoric. Şi tot în partea plină a paharului mai găsim ceva: chiar şi în plină criză, în septembrie, România tot a exportat de vreo 2,5 miliarde euro. Aşa că eu îmi păstrez economiile în lei…

Te-ar putea interesa și: