Reducerea sistemului birocratic reprezintă nu numai o necesitate, ci şi şansa reală ca cei ce rămân să fie mai eficienţi şi mai bine plătiţi.

Legea salarizării unice este cea mai bună iniţiativă a guvernului Boc de până acum. Este evidentă debandada din sectorul de stat şi dificultăţile în a face orice schimbare acolo. Reforma acestui sistem greoi trebuia să înceapă de la bază. Iar baza o constituie, fără îndoială, salariile. Problema nu este nouă şi nu a apărut în mandatul Boc. Lipsa de logică şi, mai ales, de echitate în domeniu a început chiar din 1990, primul an postcomunism. Sectorul productiv şi-a crescut salariile în relaţie directă cu forţa sindicatelor şi capacitatea acestora de a bloca drumurile naţionale. Alte argumente decisive în criteriile de salarizare au fost: capacitatea instituţiei de a umple un bulevard la un marş, afilierea politică a liderilor sau forţa pumnilor din dotare. Consecinţa a fost că profesorii, actorii, doctorii au eşuat printre ultimele categorii de salarizare din grila statului. Dacă doctorii se descurcă (şi, în ciuda moralităţii îndoielnice a bacşisului din spitale, îmi pare bine că se întâmplă aşa, altfel probabil că n-am mai fi avut doctori deloc), iar unii actori au primit o gură de oxigen din industria publicităţii, profesorii au ajuns de râsul lumii din punctul de vedere al remunerării. Cam asta e situaţia generală a sistemului după 20 de ani de la căderea comunismului. Imaginea emblematică a justeţei cu care este organizat sectorul de stat am vă­zut-o într-o seară, la televizor, în timpul buletinului de ştiri principal. Pe ecran era Florea Geică, cel mai bine plătit salariat al României, care tocmai pilotase un avion (în ciuda faptului că legea nu-i dădea voie), iar privirea sa părea a spune că tovarăş de aventură în calitate de copilot i-a fost, cel mai probabil, Bachus.

Trăim vremuri grele. Sute de mii de oameni îşi vor pierde, probabil, locul de muncă în următoarele 18 luni. Iar termenul dat aici constituie un scenariu optimist. Sectorul privat a reacţionat deja la criză şi e bine că a făcut-o. Primii disponibilizaţi, se ştie, sunt şi primii care au şansa să-şi găsească un nou loc de muncă. În afară de asta, din cauza impactului psihologic, aceştia se vor bucura şi de cele mai interesante pachete compensatorii. Cei care vor suferi cel mai mult sunt cei ce vor fi dis­ponibilizaţi printre ultimii. Pe lângă fap­tul că nu mai sunt locuri de muncă disponibile, stresul şi depresia din perioada de incertitudine şterge o bună parte din puterea de muncă şi din energia disponibilă.

Cu cât reforma sistemului de salarii va fi făcută mai repede, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea. Iar reducerea sistemului birocratic reprezintă nu numai o necesitate, ci şi şansa reală ca cei ce rămân să fie mai eficienţi şi mai bine plătiţi. De aceea, initiativa guvernului Boc constituie un act de curaj care trebuie încurajat în ciuda stângăciilor evidente şi a greşelilor inerente în desfăşurarea unui asemenea proiect gigant. Sunt sigur că primul-ministru va fi cel mai înjurat om din România mult timp după finalizarea noului sistem de salarizare. La fel şi autorul acestui articol, măcar o săptămână. Dar e pentru o cauză no­bilă. Aşa că nu-mi rămâne decât să strig şi eu de la galerie: Hai Boc, hai că poţi!