Ajuns la București este trecut pe linie moartă. Simțea din privirile colegilor că nu mai reprezintă nimic. Nu i se spunea ceva concret, dar era evident că era suspectat de ceva. Știindu-se cu conștiința împăcată, s-a comportat firesc. Venea la MAE, își făcea treaba, pleca acasă. Nu se vedea cu prieteni, stătea doar cu soția, fiind conștient că era supravegheat. Probabil că nu existau probe reale de colaborare cu americanii, ci doar suspiciuni, de aceea anchetarea sa de către Securitate a funcționat mai degrabă ca o monitorizare atentă decât ca o represiune clasică. Deși, spune el, a fost bănuit de trădare, nu a fost ridicat și dus la Rahova sau la „Cercetări penale”, iar întrebarea frontală „Ce relații aveți cu americanii?” nu i-a fost pusă niciodată.

„Eram sub scan-ul (n.a. supravegherea operativă) direct al domnului general Iulian Vlad. Chiar și după pensionarea mea, i s-a spus: «Suntem după ambasodorul Donca în continuare. Dacă a făcut ceva trebuie să vedem în câțiva ani rezultatul»”, afirmă interlocutorul meu.

Ambasador întors la București, o întrebare și un răspuns
Ioan Donca admite că reușitele din deplasările externe au stârnit semne de întrebare în aparat de la MAE: „De ce îi iese lui ăsta de fiecare dată?”. Ca în orice instituție de stat funcționează invidia, iar în cazul său, din plin. Un episod cu fostul adjunct al ministrului, Traian Pop, descrie mecanismul de control al Securității prin flancare: „M-a chemat minsitrul și mi-a zis: «Plecați în misiune, dar mergeți cu doi tovarăși.» I-am răspuns: «Ori mă lăsați să fac treabă și vă aduc mandatul îndeplinit, ori mă trimiteți doar să am grijă ce se scriu despre mine în raport.»”. Ulterior, mi-a spus: „Ești o nucă foarte greu de spart”.

Un alt moment-cheie s-a produs chiar înainte de plecarea pentru vizita lui Nicolae Ceaușescu în Canada (n.n. 1985), imediat după așa-zisa „reabilitare”. Ștefan Andrei, încă ministru de Externe, i-a cerut să-l aducă întâmpine pe generalul Iulian Vlad, la acel moment adjunct al Minsitrului de Interne și responsabil cu contraspionajul în Securitate. În lift, generalul Vlad i-ai spus: „E greu, tovarășe Donca? O să fie bine”. „La două ore, Andrei m-a chemat: ‘Să-ți iei pașaportul, pleci în Canada împreună cu generalul Vlad. Vei primi instrucțiuni despre cum vă intersectați și ce faceți mai departe’. A fost o ședere foarte plăcută”, rezuma, zâmbind, Ioan Donca.

Donca respinge ideea confruntării directe cu aparatul de Securitate: „Nu cred că cineva a intenționat să mă ‘spargă’. Mai degrabă m-au ținut aproape pentru că eram util”.

Corneliu Bogdan și telegramele-operă de artă
În plan profesional, Ioan Donca evocă admirația pentru diplomați ca Corneliu Bogdan, fost ambasador în SUA timp de 11 ani: „Un tip de excepție, diplomat de mare clasă. Telegramele pe care le trimiteau din ambasadă erau opere de artă — învățai, citindu-le”.

„Ofițerul acoperit”: legendă, nu realitate
O secvență consistentă a discuției noastre a atins mitul “ofițerului acoperit”. L-am întrebat dacă mi-ar spune, deși știam dinainte răspunsul. dar nu puteam scăpa un asemenea moment. Ambasadorul Ioan Donca râs și mi l-a indicat pe Mircea Răceanu drept sursa unei „legende” consemnate și într-o carte de amintiri: după condamnarea sa la moarte, Securitatea i-ar fi arătat „cinci fotografii din Minister”, între care Ioan Donca și Teodor Meleșcanu, de unde concluzia că ar fi „acoperiți”.

Dan Andronic: „Ați fost ofițer acoperit?”

Ioan Donca: „Nu.”

Ce a răspuns unui alt ambasador, la Moscova
Când este întrebat dacă, în ipoteza în care ar fi fost, ar fi recunoscut, Donca răspunde cu o anecdotă de la Ambasada Federației Ruse, spusă în fața unor foști ambasadori: „Mi s-a zis: «Ioane, acum că am trecut toți de 70 de ani, e adevărat că ești general de Securitate?’ I-am răspuns: ‘Dacă-ți spun nu, nu mă crezi, iar da nu pot să-ți spun.»” Apoi tranșează: „N-am fost niciodată. Probabil nici n-a fost nevoie să fiu acoperit; le-am fost extraordinar de folositor în relațiile cu oamenii lor. M-am înțeles bine cu ei, fiindcă sunt disciplinat, comparativ cu unii colegi de la Externe, care aveau îndoieli. Ei nu erau niciodată obosiți.”

Relatarea lui Ioan Donca configurează un „caz special”: un profesionist monitorizat și folosit de aparat, nu strivit de el. Supraveghere elastică, nu șoc; însoțire, nu izolare; ambiguitate productivă, nu angajare formală. Mitul „acoperirii” este respins de interlocutor, care insistă că utilitatea operativă – rezultate, acces, relații – a cântărit mai mult decât suspiciunile. Sau așa cum a conchis, în termenii săi: „Aveau nevoie de rezultate. Le-am adus. Asta a contat.”