O mică paranteză. În dialogul pe care l-am avut de-a lungul a mai multor săptămâni, Ioan Donca mi-a apărut ca tipologia rară a profesionistului format înainte de 1989. Disciplinat, dar neconvențional; atent la proceduri, dar dispus să le forțeze când interesul României o cere, precizează jurnalistul Dan Andronic pentru EVZ
Următoarea confesiune a plecat de la remarcă a mea: „Cum să vă iubească toată lumea…”. Conversația a coborât rapid spre momentele-limită ale ultimului deceniu comunist, când reputația, instinctul și hazardul puteau decide un destin. Axul de la care Donca se revendică era din ce în mai limpede pentru mine: loialitate față de România, chiar și atunci când tentațiile materiale sau presiunile instituționale împing în direcția opusă.
CIA încearcă, „Americanul” anchetat de Securitate
Potrivit propriilor relatări, Donca a fost anchetat de Securitate „de mai multe ori”, „cel puțin de două ori serios”, spre finalul anilor ’80. Eticheta care plana asupra lui era că ar fi „simpatizant al americanilor”, tradusă uneori brutal prin „agent”.
La întrebarea mea frontală a interlocutorului:„E adevărat?” , am primit un răspuns fără ezitare: „Nu, niciodată.” Donca explică faptul că suspiciunea venea din contactele sale externe intense și din felul „prea autonom” în care își exercita mandatul, într-o epocă în care inițiativa personală era privită cu neîncredere.
„Nimeni de la serviciile românești nu mi-a sugerat vreo colaborare”, adaugă el. „Nimeni nu m-a întrebat ceva despre altcineva.”
Kuala Lumpur, 1984: momentul în care biografia putea fi rescrisă
Punctul de inflexiune al poveștii este anul 1984, la Kuala Lumpur. Donca spune că atunci a fost abordat de un oficial al CIA,. Fusese rechemat de la post, deci era vulnerabil. Era apreciat dovadă că prim-ministrul Malaeziei îi propusese să rămână consilier, garantând că Nicolae Ceaușescu nu i-ar refuza solicitarea. Avertismentul transmis pe un ton prietenos era limpede: „Ion, vei avea mari probleme acasă.” Ioan Donca a refuzat oferta premierului malaezian.
Însă americanii au insistat. Au ridicat miza cu o ofertă de 2 milioane de dolari — sumă colosală pentru epocă — și deschidere de a „discuta pentru mai mult” dacă nu e suficientă. Replica lui Donca a devenit antologică.
Diplomat SUA/emisar CIA: Ioan, dacă suma este nemulțumitoare, putem discuta.
Ioan Donca: N-ai înțeles. Chiar crezi că aș veni la voi pentru bani? Eu sunt operă de artă, eu n-am valoare. N-aveți voi bani să mă plătiți pentru asta.
De ce a spus „nu”: etica „fructului” și riscul personal
Motivația refuzului ține de o logică morală și profesională. „Dacă nu mă întorceam acasă, înseamnă că ăia aveau dreptate”, spune Donca. În teren, fără ambasadă la îndemână și fără mijloace rapide de comunicare, deciziile se luau pe muchie de cuțit.
Mi-a vorbit cu pasiune despre „metafora fructului” în diplomația vremii: ori îl culegi la momentul oportun, ori îl lași să cadă de teamă că, la București, ți se va reproșa îndrăzneala. Recunoaște că și-a depășit uneori mandatul, însă susține că a făcut-o „pentru a aduce ceva formidabil” României.
„N-am lucrat niciodată împotriva intereselor României”, punctează. Iar faptul că avea familia cu el în Asia a făcut ca decizia să fie chiar mai grea — cu atât mai semnificativ refuzul.
Cariera lângă Ceaușescu, misiuni externe, „mandat elastic”
Din mărturiile sale se conturează o carieră la intersecția dintre diplomație economică, comerț exterior și canale politice informale.
„Am lucrat lângă Ceaușescu multă vreme”, spune Donca, sugerând proximitate de centrul deciziei într-un sistem care privilegia discreția. Zona în care a operat cu precădere a fost Asia de Sud-Est, acolo unde România căuta piețe, tehnologie și punți politice. Rolul: negociator și emisar cu libertatea — și riscul — de a improviza când oportunitatea o impunea.
Spre finalul anilor ’80, această autonomie l-a așezat sub reflectorul suspiciunii și l-a „trecut pe linie moartă”, însă, subliniază el, niciodată nu i s-a dovedit vreo trădare.
De ce îl doreau „ceilalți”
Întrebat de ce serviciile străine ar fi vrut să „defecteze”, Donca oferă explicația pragmatică: informația. „Știam foarte multe lucruri. Se știa că am lucrat lângă Ceaușescu multă vreme.”
Rețele, acces, înțelegerea jocului dintre economie și politică — toate acestea transformau profilul lui într-un pariu atractiv. Tocmai de aceea, refuzul banilor capătă sens în logica sa: pentru el, nu există preț pentru a-ți tranzacționa biografia sau pentru a-ți întări, prin fugă, acuzațiile care ți se aduc.
Epilog: lecția unui „martor incomod”
Dincolo de picanteria sumei sau de numele grele care apar în dialog, povestea lui Ioan Donca funcționează astăzi ca o lecție despre măsură, demnitate și coerență. Într-o cultură publică în care cinismul pare monedă tare, el propune alt tip de capital: consecvența. A refuzat 2 milioane de dolari invocând principii, nu o strategie de imagine. A preferat să se întoarcă într-un mediu ostil validării fugii. Și-a asumat depășiri de mandat când a judecat că interesul României o cere, plătind costuri reputaționale pentru asta.
„Eu sunt operă de artă” nu e o infatuare, ci o metaforă despre virtutea unui diplomat: unele biografii nu se negociază. Iar pentru cei care astăzi navighează între oportunități, presiuni și tentații, această poveste rămâne un reper: loialitatea nu se declamă, se dovedește — la timp, pe muchie și fără preț.
