Sistemul bancar românesc ori e speriat de propria-i incompetenţă, ori urzeşte noi abuzuri de piaţă pe baza elementului miraculos care este creditul. Cum am putea înţelege altfel respingerea dintru început din zona bancară a unui proiect de lege privind falimentul personal, care are la bază principiile din piaţa americană? Dăm împrumuturi în neştire şi în cei mai aiuritori parametri, iar povara să cadă în exclusivitate asupra debitorilor, dacă nu vine cumva statul în ajutor! Cam asta pare a fi gândirea bancherilor dacă înţelegem că nu vor să-şi asume propriile calcule de la acordarea creditelor. Ce spune actul normativ care a fost semnat de 150 de parlamentari şi pe care şi-l asumă în calitate de coordonator avocatul Gheorghe Piperea?

 

Pe scurt, că dacă un debitor pe un credit ipotecar intră în incapacitate de plată, simpla executare a imobilului girat îl absolvă pe acesta de orice obligaţii ulterioare faţă de bancă. Mai pe şleau spus, omul care nu mai face faţă cu achitarea ratelor îi poate spune bancherului: „Chiar ai crezut că garsoniera mea din Dristor face 50.000 de euro?! Ia dumneata cheile şi vezi ce poţi face cu ea. Eu de aici încolo nu îţi mai plătesc nimic! Pa! Ne vedem într-o viaţă viitoare!“ Pare dur. Pare o ruptură abruptă. Totuşi, este legislaţia în vigoare în SUA  care are la bază o profundă înţelepciune de piaţă. Debitorul falit are ruşinea de a sucomba sub datoria asumată cândva, trăieşte trauma de a-şi pierde casa pe care chiar şi-a dorit-o, are tăiat accesul la alte împrumuturi pentru ani buni. Pe de altă parte, are şansa de a o lua de la capăt, de a fi un actor activ şi în ciclul economic nou, persoană de folos societăţii şi nu un personaj strivit sub o datorie asumată hazardat cândva.

 

Ei bine, ce e bun pentru americani, nu este bun şi în România. Cel puţin aşa spune şeful Băncii Naţionale Mugur Isărescu. „Cine va mai acorda credite imobiliare dacă se preconizează prin lege că rambursarea acestora se va face în clădiri. Cred că o asemenea inţiativă legislativă omoară din start orice dezvoltare în viitor a creditului imobiliar şi construcţiile de locuinţe în general“, a declarat domnia sa. Ce s-ar face băncile cu case şi apartamente în braţe că nu sunt nici agenţi imobiliari şi nici developeri?!, vine întrebarea subsecventă. Nu este însă întrebarea pe care să şi-o pună guvernatorul Isărescu pentru a se aşeza de-a curmezişul unei iniţiative în Parlament, prima lege a falimentului personal (celelalte au fost variante ciudate pentru moratorii neeconomice). Este abia problema pe care trebuie să şi-o pună fiecare bancher înainte de a acorda un credit ipotecar: „Sunt cu adevărat sigur că acest împrumut va merge bine, că imobilul nu este supraevaluat şi că nu mă voi trezi într-o zi cu cheile pe masă?“ Acesta este şi sensul legii din piaţa americană: instituţii de credit, asiguraţi-vă că daţi credite bune!

 

Lăcomia băncilor le poate împinge să-şi umfle artificial portofoliile pompând aberant credit în exces prin supraevaluarea activelor puse gaj, profitând că, din când în când, câte un nebun le-a bătut la uşă gata să se supraîndatoreze. Cum aşa ceva trebuie prevenit, debitorul trebuie să ia riscul de dobândă şi cel valutar, în timp ce banca trebuie să-şi asume riscul de colateral. În SUA nu a fost gândit întâmplător aşa sistemul de credit după două sute de ani de experienţă de piaţă. Capacitatea de creaţie monetară şi stimulentul pervers pentru umflarea baloanelor speculative pe diverse categorii de active este la bănci. Ele trebuie înfrânate de la înclinaţia lor către abuz. Or, la acest capitol, nu este nimic mai bun decât frica de a te vedea pe masă cu cheile unui imobil supraevaluat pentru a trebui să vii ulterior cu capital spre a acoperi diferenţa. Chiar aşa! Dacă o asemenea lege era în vigoare la jumătatea deceniului trecut, mai căpăta bula imobiliară românească proporţiile groteşti pe care le avea în anii 2007-2008?

Te-ar putea interesa și: