În ce măsură bonurile fiscale ajung să fie sau nu documente justificative din punct de vedere contabil şi fiscal?
Din perspectiva impozitului pe profit, legea nu a suferit modificări, în sensul în care bonurile fiscale sunt în continuare cheltuieli nedeductibile: „cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor“.
Din punctul de vedere al TVA, textul legii nu face nicio trimitere la bonurile fiscale documente justificative pentru deducerea TVA, dar spune că prin norme se vor preciza cazurile în care documentele sau obligaţiile, altele decât cele prevăzute de lege, se vor prezenta sau îndeplini pentru a justifica dreptul de deducere a taxei.
După cum se poate vedea, normele – oricare ar putea fi acelea – sunt cele care decid în ce măsură bonurile fiscale, alături de alte posibile documente – pot avea o semnificaţie fiscală pentru cei care fac achiziţii pe baza lor. Prima oprire o facem, normal, la normele metodologice de aplicare a Codului fiscal. Acestea nu spun prea multe în ceea ce priveşte documentele care se pot folosi ca justificare a cheltuielilor, formularea fiind foarte generală:
„Înregistrările în evidenţa contabilă se fac cronologic şi sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ, care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare.“
Cum ar veni, orice document cu valoare contabilă capătă valoare de document fiscal. Pentru a vedea în ce măsură un bon fiscal are valoare de document contabil, ne poate fi de ajutor să aruncăm o privire asupra normelor cuprinse în Ordinul 1.714/ 2005, cu modificările ulterioare.
De acolo aflăm că bonurile fiscale reprezintă documente justificative doar pe jumătate, adică pot justifica doar plăţile efectuate către furnizori. Pentru a recunoaşte cheltuiala, este nevoie de o factură.
Înţelesul normelor de mai sus are o încărcătură fiscală evidentă, în sensul în care să limiteze recunoaşterea cheltuielilor înregistrate pe baza unor bonuri fiscale. Întrebarea pe care ne-o punem este dacă bonul fiscal este un „document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare“. Având în vedere că bonul fiscal este un document în baza căruia emitentul îşi recunoaşte veniturile, putem spune că are valoare de document justificativ din punct de vedere contabil şi angajează, conform legii, răspunderea celui care l-a întocmit. Condiţiile de formă şi fond pe care trebuie să le îndeplinească bonul fiscal sunt cele prevăzute de legislaţia specifică, respectiv OUG nr. 28/1999 şi normele de aplicare.
Punând faţă în faţă normele de aplicare ale Codului fiscal şi cele ale ordinului mai sus menţionat, rezultă o evidentă contradicţie. În timp ce primele acceptă bonul fiscal ca document justificativ pentru cheltuieli, celelalte impun limitări şi condiţionări. Astfel, conform Ordinului nr. 293/2006, pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor sunt acceptate:
• Bonul fiscal emis conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.28/1999 privind obligaţia agenţilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, utilizat pentru justificarea taxei pe valoarea adăugată aferente carburanţilor auto achiziţionaţi în vederea desfăşurării activităţii, dacă este ştampilat şi are înscrise denumirea cumpărătorului şi numărul de înmatriculare al autovehiculului;
• Bonul fiscal emis de aparatul de marcat fiscal utilizat în activitatea de taximetrie, în conformitate cu prevederile Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, cu modificările şi completările ulterioare;
• Bonul fiscal emis conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999, republicată, cu modificările ulterioare, însoţit de documentul care atestă plata prin cardurile bancare ale societăţilor comerciale;
• Bonul fiscal emis conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999, republicată, cu modificările ulterioare, a cărui valoare totală este de până la suma de 100 lei (RON) inclusiv, dacă este ştampilat şi are înscrise denumirea cumpărătorului, codul unic de înregistrare al acestuia sau codul numeric, în cazul persoanelor fizice care desfăşoară activităţi independente.
Dacă din punctul de vedere al impozitului pe profit lucrurile par neclare, nici din punctul de vedere al TVA normele de aplicare ale Codului fiscal nu arată mai bine:
„46. (1) Justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau cu alte documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu excepţia facturilor simplificate prevăzute la pct. 78.
(2) Pentru carburanţii auto achiziţionaţi, deducerea taxei poate fi justificată cu bonurile fiscale emise conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia agenţilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 64/2002, republicată, cu modificările ulterioare, dacă sunt ştampilate şi au înscrise denumirea cumpărătorului şi numărul de înmatriculare al autovehiculului.“
Primul alineat al pct. 46 vorbeşte de spre „alte documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal“ – ceea ce lasă loc bonurilor fiscale care îndeplinesc condiţiile de formă (cum ar fi evidenţierea datelor cumpărătorului).
Cel de-al doilea alineat adaugă, ca fiind condiţie de recunoaştere a bonurilor fiscale drept documente justificative pentru deducerea TVA, ştampila furnizorului.
Dificultatea de a da un răspuns asupra măsurii în care bonurile fiscale sunt sau nu documentele justificative din punct de vedere fiscal stă nu numai în modul diferit în care Codul fiscal abordează problema în funcţie de tipul de taxă sau impozit, ci mai ales din cauza faptului că diversele părevederi trebuie corelate. Dificilă sarcină pentru contribuabili, în condiţiile în care lipseşte sprijinul (şi înţelegerea) autorităţii fiscale.
