Pe lângă concertele majore, cu zeci de mii de spectatori, pe scena muzicală românească au loc evenimente aşa-numite „under­ground“. Nu pe stadioane, ci în cluburi, în păduri sau în clădiri părăsite. În spatele lor se află fie nume mari, fie, cum altfel, studenţi.

În Bucureşti, lo­ca­ţiile curente ale  fe­nomenului sunt terasa Muzeului Naţional de Artă Contemporană, Traian 42, The Ark sau Post Cochet. Sunt cele mai cunoscute puncte de întâlnire ale unor tineri care îşi fac aproape un scop în viaţă din a  fi cât mai diferiţi de restul lumii, dar care se dovedesc a fi, în final, destul de asemănători între ei. Câteva caracteristici comune: au între 20 şi 40 de ani, lucrează în design, arhitectură sau media, consideră că fumatul nu mai e la modă şi îşi selectează atent toate brandurile de care se înconjoară, fie că e vorba de laptop, haine sau telefon. Evident, companii din diverse domenii au văzut în ei o sursă bună de creştere, întrucât e vorba, în gene­ral, de un seg­ment de consu­ma­tori cu ve­nituri medii şi mari. Cel mai mediatizat exemplu din ultima lună este lansarea berii Grolsch pe piaţa autohtonă. Lansare care a luat forma unei petreceri în metroul bucureştean, începută la ora 00:00 şi la care fiecare invitat primea şi solicitarea „te rugăm nu dezvălui locaţia petrecerii, locurile sunt limitate“. Evident, petrecerea s-a bucurat de un succes fabulos.

Electro-scena muzicală

Industria care a crescut cel mai mult pe seama lor, în întreaga lume şi, de câţiva ani, şi în România, este însă cea muzicală. Despre mersul pieţei autohtone am vorbit cu câţiva dintre organizatorii de evenimente de muzică electronică, un gen congruent cu stilul de viaţă descris mai sus.

Cătălin Lungu, proprietarul Lollipop Events, a organizat primul eveniment în 1999. „Era balul liceului, şi atunci am luat-o ca pe o glumă, dar lucrurile au devenit treptat serioase. Iniţial am început să lucrez ca DJ.“ Acum, la 29 de ani, spune că, în cei doi ani de când a înfiinţat firma, „numitorul comun al evenimentelor Lollipop este muzica bună, iar prin tot ce facem încercăm să nu ne ducem înspre compromisul comercial“. Un alt bucureştean, Laurenţiu Mândrilă, este, la doar 21 de ani, şi DJ, şi proprietarul unei case de discuri, Escapism Musique, care organizează evenimente cu artişti proprii. Pentru moment, spune el, „este o pasiune, cu atât mai mult cu cât sunt student şi de curând m-am şi angajat“. Pentru alţii, este o meserie în toată regula. „Nu am timp să fac nimic în paralel, organizarea unui festival şi a mai multor turnee vara asta nu îmi dă răgaz să mă pot concentra la altceva“, spune Vasile Hanea, directorul The Agency. Precizează însă că, pentru a putea trăi din această activitate, e nevoie „de cel puţin patru ani de activitate, timp suficient pentru a strânge legăturile cu cluburile şi sponsorii, dar şi cu managerii artiştilor din lume“.

Carieră pe ruta Berlin-Londra-Bucureşti

Deşi anual numărul evenimentelor de gen este de ordinul zecilor, ab­solut toţi organizatorii sunt, până acum, români. Cu o singură excepţie, şi aceasta parţială. „Părinţii mei au plecat din România când aveam doi ani“, spune Victor Stancu, proprietarul Blame it! A început să cânte de la 12 ani, a studiat mai târziu managementul industriei muzicale la o universitate germană şi, după patru ani petrecuţi în capitala muzicii electro, Berlin, s-a mutat, în 2001, în Londra. Acolo şi-a înfiinţat propriul club şi a lansat brandul Blame it on London, pe care l-a extins apoi în şapte state europene. Printre ele, şi ţara de origine.

Până acum, cel mai mare nume adus de Blame it! a fost Maxi Jazz (foto), vocalistul trupei Faithless, în cadrul primei sale apariţii solo în România, acum patru ani. Au urmat, între timp, peste 70 de evenimente. „De la aducerea brandului Blame it! în România şi până acum, consider că lucrurile au mers foarte bine“, spune Victor Stancu. Motiv pentru care a încercat şi lansarea în Bucureşti a unui club tehno originar din Berlin. „Aceasta a fost chiar o idee proastă“, spune acum, semn că totuşi targetul acestui tip de muzică sau, exagerând puţin, stil de viaţă, nu este încă decât unul limitat. Asta este, în fond, şi ideea.