‘Reţeta’ este mereu aceeaşi. Traficanţii de persoane le promit tinerilor imigranţi africani o viaţă mai bună în Occident, aceştia plătesc o avere pentru a ajunge în Libia în speranţa că de acolo vor ajunge rapid în Italia, însă odată ajunşi în Sabha, li se confiscă documentele şi banii şi sunt vânduţi ca sclavi arabilor bogaţi care au nevoie de forţă de muncă. 

Ghetoul lui Ali este plin de şobolani şi are mai multe celule şi o curte interioară. Sute de tineri subsaharieni se înghesuie în spaţii mici fără lumină sau ventilaţie. Şeful este un libian de etnie tubu (o etnie locală – n.r.) cunoscut sub numele de Ali. Străzile din Sabha sunt acum teritoriul miliţiilor, traficanţilor, mafioţilor şi toată lumea are arme. Abou Bacar a ajuns în acest loc după cinci zile prin deşert. A plecat din Agadez, din centrul Nigerului, unde acum s-a întors. Tânărul povesteşte că toată lumea din Sabha a auzit de ghetoul lui Ali. ‘Însă nimănui nu-i pasă pentru că Libia este un infern. Toată lumea umblă înarmată. Până şi copiii poartă pistol. Şi pe nimeni nu interesează diferenţa dintre bine şi rău’, astfel că ghetoul lui Ali îşi desfăşoară activitatea fără ca cineva să pună întrebări, spune el. 

‘Eu îmi plătisem bilet până la Tripoli. L-am plătit la Agadez, înainte de a pleca. Însă n-am mai ajuns vreodată la Tripoli’, îşi continuă Abou povestea. Abou a plătit 381 de euro, toate economiile familiei. Când a ajuns la Sabha, şoferul vehiculului cu care a traversat deşertul Sahara l-a dus în ghetou. ‘Acolo erau nişte libieni, cu uniforme militare şi arme. Habar nu am dacă erau soldaţi, miliţieni sau ce erau ei’, spune Abou. Tânărul şi toţi ceilalţi pasageri din maşina cu care călătoriseră au fost duşi în ghetou, li s-a spus că nu au plătit bilet şi i-au închis fără alte explicaţii. 

Un pahar cu apă şi un colţ de pâine era tot ce primeau în fiecare zi, timp de două luni cât a stat Abou în ghetoul în care erau înghesuiţi nu mai puţin de 300 de oameni, toţi bărbaţi. Cei care mureau erau scoşi de ceilalţi imigranţi, iar cadavrele erau arse pe un teren viran aflat în apropiere. ‘În fiecare zi soseau bărbaţi arabi, uneori însoţiţi de gărzi de corp, şi atunci ne scoteau în curte. Acolo trebuia să ne aşezăm aşa – Abou se aşează pe jos, cu picioarele desfăcute, explică El Pais -, în rând, unul câte unul între picioarele celui care se aşeza în spate. Formam un fel de trenuleţ pe jos. Bărbatul arab se plimba printre noi şi alegea câţiva. Îi alegea pe cei mai puternici, cei care păreau că nu aveau să moară a doua zi. Îi alegea aşa cum alegi fructele de mango la piaţă. Apoi le plătea oamenilor din ghetou şi îi lua (pe cei pe care îi alesese – n.r.). În fiecare zi soseau bărbaţi arabi ca să ne cumpere’, povesteşte tânărul 
din Gambia. 

Pe Abou l-au vândut după două luni. ‘Nu ştiu cât au plătit pentru mine. În faţa noastră nu vorbeau despre bani, mergeau într-un colţ să negocieze preţul. Atunci când ţi se vorbeşte de un târg de sclavi, ghetoul lui Ali este locul pe care ţi-l imaginezi făcut pentru aşa ceva’, spune el. Un târg de sclavi în secolul al XXI-lea, într-un oraş care, până în urmă cu câţiva ani, era relativ turistic şi într-o ţară aflată la doar 400 de kilometri de Europa, comentează El Pais. 

‘Vreau să povestesc lumii întregi ce se întâmplă’ – sunt cuvintele lui Achaman Agahli, un bărbat de 39 de ani din Niger, vândut ca sclav contra sumei de 3.200 de euro. Un amic i-a propus să-l ajute să ajungă în Europa pentru a câştiga bani. S-a consultat cu soţia şi a decis să încerce. A plecat anul trecut, într-o noapte de iunie, la ora 3 dimineaţa, în remorca unei maşini. ‘Ideea era să ne ducă la Madama, la frontiera dintre Niger şi Libia, dar am trecut mai departe şi ne-au lăsat la Al Qatrun, în Libia. Acolo ne-au preluat nişte tubu libieni. Purtau bărbi, erau înarmaţi. (…) Ne-au dus la Sabha şi ne-au înghesuit pe toţi într-o cameră dintr-o clădire goală’, povesteşte Achaman, care a stat închis acolo 26 de zile. ‘Ne dădeau pâine şi lapte. Într-o zi, unul dintre bărbaţii care ne păzea ne-a spus: ?Nu vă mai dăm ca să nu aveţi forţă şi să încercaţi să fugiţi?’, continuă bărbatul. 

În a 27-a zi a sosit un bărbat libian care a început să discute despre bani cu şeful celor care îl sechestraseră pe Achaman. ‘Eu vorbesc araba. I-am înţeles. S-au pus de acord să cumpere un lot de 12. Da, aşa au spus, un lot de 12. Şi pentru fiecare om din lot, pentru fiecare dintre noi, urmau să plătească 5.000 de dinari libieni. Cel care ne-a cumpărat ne-a dus la el acasă, o casă foarte mare cu o grădină imensă în Ubari, la câţiva kilometri de Sabha. Era un domn bogat. Am stat acolo două luni în convalescenţă, pentru că eram foarte bolnav. Când m-am înzdrăvenit, am început să muncesc’, povesteşte Achaman, care dădea de mâncare animalelor, curăţa grajdurile, avea grijă de grădină, ara… Cum vorbea arabă, Achaman a devenit omul de încredere al proprietarului. ‘Pe toţi ceilalţi îi dispreţuia, dar pe mine mă trata bine. Nu mă lovea, nici nu ţipa la mine. Şi, după câteva luni, aveam libertatea să vin şi să plec pentru a rezolva diverse treburi’, explică bărbatul. Într-una din zile, Achaman a spus că trebuie să meargă la Sabha ca să cumpere nişte medicamente şi pe drum a avut norocul să dea peste un conaţional, un şofer, care l-a ajutat să treacă frontiera şi să ajungă înapoi acasă. 

Adam Souleyman are 24 de ani şi s-a născut şi a crescut într-un cătun de lângă Zinder, al doilea oraş din Niger, în sudul ţării. De aici, în urmă cu un an şi cinci luni, a plecat spre Libia cu intenţia de a ajunge în Europa, însă odată ajuns în Madama, membrii unei miliţii i-au trântit la pământ pe el şi pe ceilalţi imigranţi cu care călătorea şi le-au luat banii şi documentele. Din acel moment, Adam s-a transformat în marfă. A stat închis trei zile până când un bărbat a negociat preţul cu cei care îi ţineau captivi şi a plecat cu trei dintre imigranţi. ‘Un băiat din Mali, altul din Burkina Faso şi eu. Toţi în furgonetă. Bărbatul ne-a închis în subsol. Ferestrele erau minuscule şi prin ele vedeau doar întinderea de nisip. Dormeam pe nişte covoare. Bărbatul ne-a spus un singur lucru: ?Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face de acum încolo este să supravieţuiţi?. În fiecare zi ne ducea să muncim într-o altă casă, locuinţe ale unor arabi bogaţi, case foarte mari. Ne trezea aruncând peste noi apă rece şi ne scotea din pivniţă lovindu-ne cu cureaua, pe care o folosea pe post de bici. Când terminam munca, venea după noi, ne recupera şi ne băga din nou în beci’, îşi aminteşte tânărul din Niger de noul său stăpân şi de felul în care s-a desfăşurat viaţa lui, zi de zi, timp de o lună şi 10 zile. El povesteşte că în unele zile bărbatul nu venea să-i ia la muncă şi atunci stăteau toată ziua închişi, fără să primească nimic de mâncare. 

Norocul i-a surâs lui Adam într-o zi când proprietarul uneia dintre casele în care lucra i-a cerut să se ducă până la puţul cu apă pentru a repara o avarie. ‘Mergeam şi am văzut o camionetă care transporta muncitori africani. Unul era hausa (unul dintre cele mai importante grupuri etnice din Africa – n.r.), la fel ca mine, aşa că l-am strigat şi i-am cerut ajutor’, îşi aminteşte Adam. Acel bărbat l-a ascuns pe tânăr în casa lui şi apoi i-a făcut rost de un loc într-un camion care se întorcea la Agadez, unde Adam locuieşte şi munceşte şi în prezent în speranţa că va reuşi să strângă suficienţi bani pentru a se întoarce la Zinder. Despre ceilalţi doi tovarăşi de suferinţă nu mai ştie nimic. 

Marian, în vârstă de 23 de ani, cu capul acoperit de un văl roşu, a plecat din Laos, Nigeria, în iulie 2016, convinsă că, la capătul unui drum scurt cu maşina şi după ce va traversa un râu, va ajunge în Italia. ‘Când am ajuns la Tripoli, ne-au băgat într-un beci fără ferestre. Am întrebat când ajungem în Italia şi un bărbat mi-a răspuns: Niciodată’, povesteşte Marian. ‘O femeie ne-a explicat situaţia grupului nostru de fete care eram în pivniţă. Ne-a spus că, dacă vrem să fim din nou cândva libere, trebuia să plătim nişte bani – Marian nu vrea să spună despre ce sumă este vorba – şi că singura modalitate de a reuşi să-i strângem era să ne prostituăm în acel beci. Nu mă puteam opri din plâns. Şi am refuzat. A sosit un domn în prima zi şi mi-a spus ?aşează-te aici’, făcându-mi semn să mă aşez în poala lui, iar eu am zis că nu. Atunci, bărbatul femeii care ne-a explicat totul m-a lovit peste faţă. Şi a spus: ?Dacă nu faci ce-ţi spun, te bat’. Şi eu i-am spus să mă bată (…) Însă după o vreme nu vrei să mai mănânci bătaie’, povesteşte tânăra. În cele şapte luni în care a fost transformată în sclavă sexuală, Marian nu a ieşit din beci. În prezent, tânăra doarme pe jos în staţia de autobuze din Agadez, cu speranţa că într-o zi va putea să se întoarcă acasă. ‘Vreau să mă întorc la Lagos. Să revin la viaţa pe care o aveam. Şi sper că nimeni din familia mea să nu afle vreodată ce mi s-a întâmplat’, încheie nigerianca. 

La fel ca aproape toţi ceilalţi aflaţi în situaţia sa, Nasser Abdul Kader, din Agadez, a sosit în Libia cu promisiunea că va ajunge în Italia în patru zile, însă a fost abandonat pe străzile din Sabha, fără bani şi fără acte, împreună cu alţi şase imigranţi. ‘Am ajuns într-o piaţă în care veneau bărbaţi ca să caute muncitori cu ziua. Cum apărea câte unul, băieţii se duceau la el în speranţa că vor fi aleşi’, povesteşte Nasser. În a treia zi, Nasser şi un alt băiat s-au dus cu un bărbat care avea nevoie de mână de lucru. ‘Ne-a dus la o fermă avicolă, plină cu găini. Ne-a arătat ferma şi ne-a spus că singura noastră treabă era să dăm de mâncare la găini (…) A doua zi, ne-a făcut cunoştinţă cu doi indivizi înarmaţi (…) şi ne-a spus că erau cei care se ocupau cu securitatea fermei’, continuă tânărul, care timp de o lună şi 10 zile s-a ocupat de găinile de la fermă. Totul s-a schimbat când Nasser l-a întrebat pe unul dintre paznici când urmau să fie plătiţi pentru munca lor. ‘M-a privit, a ridicat degetul şi mi-a spus: ?Fii atent: în locul ăsta nu se plătesc salarii”, povesteşte Nasser, adăugând că, deşi iniţial s-a speriat, a doua zi, el şi celălalt tânăr au refuzat să mai muncească. Cei doi paznici ‘au venit să ne caute în cameră şi ne-au bătut cu un cablu gros şi cu o curea. Apoi ne-au arătat un pistol şi ne-au spus: ?Dacă nu munciţi, vă omorâm şi ne ducem să facem rost de alţi doi negri’, spune Nasser. 

Din acea zi, cei doi băieţi au fost forţaţi să muncească legaţi unul de celălalt. ‘Cu un lanţ de doi metri, legat strâns de încheieturi. Şi ne loveau cu un cablu în timp ce munceam. Atunci am devenit sclav’, îşi aminteşte tânărul. Pe Nasser şi pe celălalt tânăr îi dezlegau doar când îi trimiteau înapoi în cameră ca să doarmă. ‘Nimeni nu ştia unde suntem, nu aveam bani, nici documente, nici contact cu lumea de afară. Era ca şi cum am fi fost morţi’, explică Nasser. După cinci luni, tânărul a reuşit să fugă într-o dimineaţă în care cei doi paznici dormeau după o beţie. ‘Şi tinerilor care vor să ajungă în Europa le spun: nu o faceţi. Nu vă duceţi. Fie veţi muri, fie veţi fi transformaţi în sclavi. Şi le povestesc ce mi s-a întâmplat mie’, spune tânărul. ‘Şi te ascultă?’, îl întreabă ziaristul de la El Pais. ‘Nu, niciunul. Îmi răspund mereu acelaşi lucru: nu am de ales’, spune Nasser. 

AGERPRES