Bomba reprezintă expresia supremă a puterii. Iar Statele Unite și Uniunea Sovietică au construit în ulitmele decenii bombe din ce în ce mai mari pentru a se descuraja reciproc, scrie NationalInterest.

Washingtonul a încetat să testeze arme atât de mari datorită acurateței îmbunătățite a metodelor de lansare. Doar 3% din stocurile marilor puteri constau în arme nucleare cu randamente mai mari de patru megatone. Dar aceste arme, mai mult decât oricare altele, simbolizează teroarea războiului nuclear.

Pașii grăbiți ai Uniunii Sovietice spre armele nucleare i-au alarmat pe oficialii americani în anii ’50. Primul test al sovieticilor, denumit „Primul fulger” (denumit de Occident „Joe-1”), avea să anunțe noua putere militară a Moscovei la mai puțin de trei luni de la ridicarea Blocadei de la Berlin, în mai 1949.

Bomba numită RDS-1, de 22 de kilotone, a copiat în mare Trinity Test al americanilor, primul test al tehnologiei pentru bomba atomică, din 1945, în New Mexico.

Da dezvoltarea e blocat programul sovietic timp de peste un an, al doilea test având loc în septembrie 1951.

Această fază a Războiului Rece s-a încins în Peninsula Coreeană, iar președintele Truman și-a dat acordul pentru așa numitul proiect „Super”.

Fizicianul de origine maghiară Edward Teller, care s-a alăturat Proiectului Manhattan, a fost atins de ideea fuziunii termonucleare și a susținut cercetarea și dezvoltarea de către SUA a unor bombe mai mari.

Proiectul i-a alarmat pe liderii și oamenii de știință sovietici. Rușii aveau însă un avantaj față de americani: litiul. Prima explozie a bombei cu hidrogen, Ivy Mike, i-a determinat pe armatorii americani să creeze o nouă capacitate industrială vastă pentru fabricarea hidrogenului lichid în forma sa „grea” de deuteriu lichid.

Dispozitivul Ivy Mike a fost alimentat cu lichid, iar ulterior au fost construite câteva bombe cu combustibil lichid cu capacitate de urgență (EC). Iar mai multe bombardiere B-36 au fost modificate pentru a completa hidrogenul lichid în zbor, în direcția țintelor lor.

Sovieticii au renunțat însă la combustibilul lichid pentru pulberea de hidrură de litiu, un compus chimic din litiu metalic și hidrogen gazos.

Uniunea Sovietică avea resurse de litiu-7, americanii nu. Așa că armatorii sovietici au lucrat de la început la bombele cu combustibil uscat. Al patrulea test nuclear nuclear sovietic a avut loc în 1953, cu cele 400 de kilotone impresionante din designul „Sloika”.

Iar eșecul rușinos al Americii cu bomba H Castle Bravo, din 1954, a dezvăluit potențialul de fuziune al Lithium-6 și a furnizat Uniunii Sovietice informațiile necesare.

În septembrie 1961, după ridicarea Zidului Berlinului, Nikita Hrușciov a ordonat reluarea testelor. Pe 23 octombrie, o bombă de 12,5 megatone a lovit insula arctică Novaya Zemlya.

Cea mai mare bombă construită sau testată vreodată, RDS-220 („Marele Ivan” sau „Bomba Țarului”), a zguduit planeta la 30 octombrie 1961.

Cea mai mare bombă cu hidrogen produsă de heirupismul militar sovietic și cea mai puternică la scara istoriei a fost proiectată de Andrei Sahkarov. De care mai apoi s-a dezis.Proiectul inițial prevedea o putere echivalentă de 100 megatone TNT, redusă mai apoi la 50 megatone, pentru limitarea contaminării radioactive. În urma exploziei a rezultat însă o putere de 57 de megatone.

1962 a fost ultimul an de teste nucleare atmosferice pentru Uniunea Sovietică și SUA, ambele puteri grăbindu-se să-și demonstreze proiectarea armelor.