Prestanţa, prestigiul, respec­tarea legii şi a Constituţiei, toate au pălit în faţa obsesiei pentru salarii, în dispreţul celorlalte categorii de bugetari.

În ultimele săptămâni, justiţia şi-a pus poalele în cap: că oamenii de rând nu mai puteau avea acces la actul de justiţie, că arestul unor infractori nu putea fi prelungit, că au fost firme care au pierdut bani, toate acestea nu i-a interesat pe magistraţi. Ei aveau altă problemă: noua lege a salarizării să le păstreze privilegiile obţinute prin sentinţe de care se jenează şi un student la drept. Prestanţa, prestigiul, respectarea legii şi a Constituţiei, toate au pălit în faţa obsesiei pentru salarii, în dispreţul celorlalte categorii de bugetari. Cu siguranţă, există magistraţi tineri care au simţit penibilul situaţiei în care s-a pus justiţia. Dar aceşti tineri magistraţi, dacă există, nu s-au văzut deloc. Două apariţii ciudate, Lidia Bărbulescu şi Mona Pivniceru, reprezintă acum emblema justiţiei. Sigur că magistraţii trebuie să fie bine plătiţi; dar acest bine trebuie raportat la posibilităţile economiei, nu la nevoile personale. Nicăieri în lume salariile nu se plătesc după nevoi. Sigur că judecătorii trebuie să se pronunţe în multe procese; dar trebuie ştiut că ei judecă doar o singură zi pe săptămână. În restul zilelor pot studia dosarele. Atunci când cineva alege să devină magistrat, ştie exact care sunt limitările, care sunt avantajele şi alege în cunoştinţă de cauză.

La fel, tot în cunoştinţă de cauză sunt şi cei care aleg să lucreze în învăţământ. Şi acolo salariile sunt mici, dar există alte avantaje, care, pur şi simplu, nu au fost amintite deloc în aceste zile de dezbateri. Norma didactică în învăţământul preuniversitar este de 18 ore pe săptămână, cam cu 50% mai mică decât în restul ţărilor europene. Un profesor universitar are o normă de 4 (patru) ore pe săptămână, adică două cursuri. Concediul nu este mai mic de 62 de zile, cu menţiunea că nu sunt considerate zile de concediu cele din timpul anului şcolar, care rămân libere datorită normei. Nu mai punem la socoteală faptul că nu există evaluări; niciodată un profesor nu a fost concediat pe motive de competenţă. Acestea sunt informaţii seci, care trebuie dezbătute dacă vrem să ajungem la concluzii corecte. Abordările exclusiv emoţionale nu fac decât să crească patima cu care susţinem o teorie sau alta, nicidecum nu ne ajută să ajungem la o concluzie limpede.

Cred că niciun om de bună-credinţă nu poate nega necesitatea unei legi unitare a salarizării, într-un sistem în care domnea haosul. Din păcate, sindicatele au înţeles că acesta este un bun prilej să ceară majorări de salarii, fără să ţină seama de scăderea economică şi de reducerea veniturilor la buget. Am văzut în aceste zile lideri sindicali isterizaţi, cărora cu greu le poţi acorda prezumţia de bună-credinţă. Ei sunt urmaşii celor care în anii ’90 se opuneau privatizărilor, până când respectivele companii ajungeau în sapă de lemn. Că ne place sau nu, legea salarizării, cu toate imperfecţiunile ei, înseamnă reformarea unui domeniu care este o nucă tare în orice ţară din lume: salariile bugetarilor.