Când martorul piere pe limba lui

IPOTEZE Cum reacţionăm atunci când, primind corespondenţa, găsim o citaţie emisă pe numele nostru de către un organ de cercetare penală și suntem chemaţi la o audiere în calitate de martor? Oare, în urma declaraţiei date, vom rămâne în anticamera procesului penal sau vom fi poftiţi la masa suspecţilor?

Ana POPESCU, Avocat de drept penal în cadrul Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Pornind de la aceste întrebări ipotetice, ar fi util să facem o scurtă incursiune în reglementările aplicabile procedurii audierii martorilor.

Astfel, procedura audierii martorilor este detaliată în cuprinsului Secţiunii a 4-a din Noul Cod de Procedură Penală (art. 114-124). Martorul este persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, cu alte cuvinte, fapte sau împrejurări esenţiale soluţionării cauzei.

Mărturia mincinoasă

Principala obligaţie a martorului este aceea de a spune adevărul, mai exact de a răspunde complet întrebărilor care îi sunt adresate. Orice omisiune importantă sau relatare necorespunzătoare adevărului care prezintă relevanţă în cauză poate atrage acuzaţia de mărturie mincinoasă, situaţie în care persoana respectivă îşi „asigură“ nişte întâlniri viitoare cu organele de urmărire penală.

Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană, cu excepţia părţilor (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi a subiecţilor procesuali principali (suspectul şi partea vătămată).

O modalitate des utilizată de către organele de urmărire penală este aceea în care persoanelor audiate iniţial ca martori li se schimbă ulterior calitatea în cea de suspecţi/inculpaţi, aşa încât ar fi contraindicat a ne relaxa în momentul în care organele de anchetă ne cheamă „pentru câteva întrebări“.

În cadrul art. 118 din Noul Cod de Procedură Penală este reglementat expres dreptul martorului de a nu se acuza, declaraţia de martor dată de către o persoană care anterior a avut sau ulterior a dobândit calitatea de suspect/inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Cu toate acestea, declaraţia nu este exclusă din dosar, ci doar nu poate fi utilizată contra persoanei căreia îi aparţine. Deşi probele nu au valoare de dinainte prestabilită, în ipoteza în care declaraţia unui martor este în contradicţie cu declaraţia unui suspect/inculpat, organele judiciare vor fi înclinate a considera ca veridică pe prima dintre acestea.

Martorul riscă autoincriminarea

Totodată, observăm faptul că declaraţia de martor oferită de către o persoană care ulterior a dobândit calitatea de suspect/inculpat poate fi utilizată în vederea incriminării altor persoane, aceasta reprezentând situaţia clasică a suspecţilor/inculpaţilor care, în urma colaborării cu organele penale, devin martori denunţători. În contrapartidă, se pune problema dacă depoziţia dată în calitate de martor are o valoare probatorie mai mare decât cea formulată în calitatea ulterioară de suspect/inculpat, raportat la incriminarea altor persoane cercetate.

În acelaşi timp, chiar dacă declaraţia redactată anterior în calitate de martor nu poate fi folosită împotriva suspectului/inculpatului, ea ar putea contribui la formarea unei convingeri personale a organului judiciar cu privire la sinceritatea autorului acesteia, ceea ce uneori generează efecte nefavorabile suspectului/inculpatului respectiv. Mai mult, în cazul în care suspectul/inculpatul doreşte a-şi exercita dreptul la tăcere, nedorind a oferi declaraţii în legătură cu niciun aspect al cauzei, la dosar va exista deja declaraţia acestuia în calitate de martor, care va putea contribui la tragerea la răspundere penală a altor suspecţi/inculpaţi.

Aşadar, orice martor are dreptul de a refuza a se autoincrimina prin răspunsurile pe care le oferă organelor judiciare, fără a risca a fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă pentru aceasta. Problema care se pune ţine de capacitatea fiecărei persoane de a aprecia dacă se acuză prin informaţiile oferite, raportat la instruirea şi abilitatea fiecăruia, în contextul în care organele de cercetare penală acceptă de foarte puţine ori ca martorul să fie asistat de către avocat pe parcursul audierii sale.  

Ca atare, protecţia oferită de către dispoziţiile art. 188 din Noul Cod de Procedură Penală este minimă în contextul tehnicilor de anchetă penală şi a probabilităţii dobândirii unei calităţi mai puţin confortabile în

dosarul penal.  _sAna POPESCU, Avocat de drept penal în cadrul Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Pornind de la aceste întrebări ipotetice, ar fi util să facem o scurtă incursiune în reglementările aplicabile procedurii audierii martorilor.

Astfel, procedura audierii martorilor este detaliată în cuprinsului Secţiunii a 4-a din Noul Cod de Procedură Penală (art. 114-124). Martorul este persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, cu alte cuvinte, fapte sau împrejurări esenţiale soluţionării cauzei.

Mărturia mincinoasă

Principala obligaţie a martorului este aceea de a spune adevărul, mai exact de a răspunde complet întrebărilor care îi sunt adresate. Orice omisiune importantă sau relatare necorespunzătoare adevărului care prezintă relevanţă în cauză poate atrage acuzaţia de mărturie mincinoasă, situaţie în care persoana respectivă îşi „asigură“ nişte întâlniri viitoare cu organele de urmărire penală.

Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană, cu excepţia părţilor (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi a subiecţilor procesuali principali (suspectul şi partea vătămată).

O modalitate des utilizată de către organele de urmărire penală este aceea în care persoanelor audiate iniţial ca martori li se schimbă ulterior calitatea în cea de suspecţi/inculpaţi, aşa încât ar fi contraindicat a ne relaxa în momentul în care organele de anchetă ne cheamă „pentru câteva întrebări“.

În cadrul art. 118 din Noul Cod de Procedură Penală este reglementat expres dreptul martorului de a nu se acuza, declaraţia de martor dată de către o persoană care anterior a avut sau ulterior a dobândit calitatea de suspect/inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Cu toate acestea, declaraţia nu este exclusă din dosar, ci doar nu poate fi utilizată contra persoanei căreia îi aparţine. Deşi probele nu au valoare de dinainte prestabilită, în ipoteza în care declaraţia unui martor este în contradicţie cu declaraţia unui suspect/inculpat, organele judiciare vor fi înclinate a considera ca veridică pe prima dintre acestea.

Martorul riscă autoincriminarea

Totodată, observăm faptul că declaraţia de martor oferită de către o persoană care ulterior a dobândit calitatea de suspect/inculpat poate fi utilizată în vederea incriminării altor persoane, aceasta reprezentând situaţia clasică a suspecţilor/inculpaţilor care, în urma colaborării cu organele penale, devin martori denunţători. În contrapartidă, se pune problema dacă depoziţia dată în calitate de martor are o valoare probatorie mai mare decât cea formulată în calitatea ulterioară de suspect/inculpat, raportat la incriminarea altor persoane cercetate.

În acelaşi timp, chiar dacă declaraţia redactată anterior în calitate de martor nu poate fi folosită împotriva suspectului/inculpatului, ea ar putea contribui la formarea unei convingeri personale a organului judiciar cu privire la sinceritatea autorului acesteia, ceea ce uneori generează efecte nefavorabile suspectului/inculpatului respectiv. Mai mult, în cazul în care suspectul/inculpatul doreşte a-şi exercita dreptul la tăcere, nedorind a oferi declaraţii în legătură cu niciun aspect al cauzei, la dosar va exista deja declaraţia acestuia în calitate de martor, care va putea contribui la tragerea la răspundere penală a altor suspecţi/inculpaţi.

Aşadar, orice martor are dreptul de a refuza a se autoincrimina prin răspunsurile pe care le oferă organelor judiciare, fără a risca a fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă pentru aceasta. Problema care se pune ţine de capacitatea fiecărei persoane de a aprecia dacă se acuză prin informaţiile oferite, raportat la instruirea şi abilitatea fiecăruia, în contextul în care organele de cercetare penală acceptă de foarte puţine ori ca martorul să fie asistat de către avocat pe parcursul audierii sale.  

Ca atare, protecţia oferită de către dispoziţiile art. 188 din Noul Cod de Procedură Penală este minimă în contextul tehnicilor de anchetă penală şi a probabilităţii dobândirii unei calităţi mai puţin confortabile în dosarul penal.