Scriam, ieri , că Ministerul Finanțelor Publice a tratat cu cinism și nepăsare o chestiune a cărei importanță ar fi trebuit măcar să zgândăre coarda de politician a șefului de la finanțe, ca să nu vorbim de lucruri sfinte cum ar fi responsabilitate față de contribuabili sau empatie(asta e pentru oamenii slabi, nu pentru vedete).

Este vorba despre blocajul temporar prin care proiectele dezvoltate de fundațiile și asociațiile din România au trecut ca urmare a apariției unui ordin ANAF ce le obligă să se înscrie într-un registru special. Nu doar că acel registru nu a existat o lungă perioadă de timp, dar celor interesați nu li s-a explicat în niciun fel ce se întâmplă dacă nu se înscriu. Ca urmare au existat situații în care sponsorii au amânat diverse finanțări nedorind să se implice în chestiuni neclare din punct de vedere legal. Vorbim aici inclusiv de spitale pentru copii, de ajutoare pentru bătrâni sau de lucruri indispensabile pentru familii nevoiașe.

Cum fundațiile se ocupă, în general, cu sprijinirea categoriilor defavorizate, chiar și pentru un politician cinic rezolvarea acestei probleme ar fi fost o chestiune de bun simț(impact emoțional etc). Nu și pentru ministrul finanțelor, Eugen Orlando Teodorovici, ale cărui preocupări par a fi cu totul altele.

Ca orice jurnalist curios, alertat de discuțiile cu mai multe fundații și asociații(nu dintre cele implicate politic) am vrut să dezleg misterul registrului. Și cum altfel puteam face acest lucru decât întrebând la Ministerul Finanțelor Publice. Pentru că pe cale „amiabilă” am fost ignorat, am transmis o solicitare în baza legii 544 privind accesul la informații de interes public, această armă învechită și prea puțin eficientă rămasă jurnaliștilor în lupta lor cu opacitatea statului. După 60 de zile( în total se împliniseră trei  luni de la primul demers) am primit un răspuns nu doar vag, dar aproape ironic. Îl puteți vedea aici.

Adică Ministerul Finanțelor mă trimite să citesc legea și să mi-o explic singur și îmi mai și spune că registrul este degeaba. Totul în 100 de cuvinte, pentru redactarea cărora a fost nevoie de 90 de zile, aproximativ un cuvânt pe zi, adică. Răspunsul, desigur, este astfel construit încât poate fi interepretat oricum, în caz că cineva acuză MFP de ceva.
Am crezut că sunt luat la mișto și am căutat să văd cum sunt tratați și alți colegi din presă, care au de-a face cu MFP-ul ministrului Orlando Teodorovici. Și am aflat, nu aș spune cu mirare, că sunt jurnaliști care au și câte 20-30 de solicitări oficiale rămase fără răspuns.

Dar, mai important, mergând un pic mai departe cu „săpăturile” am aflat că nu este o întâmplare ci o strategie. Surse din mai multe zone spun că ministrul Teodorovici a luat decizia ca toate solicitările venite de la presă să treacă pe la el personal și el, personal, să decidă când și cum trebuie trimis răspunsul. Departamentul de relații cu presa s-a transformat într-un fel de birou cu „dactilografe” ale ministrului.

Poate mă mint pe mine sursele, deși nu cred, dar oricum sună plauzibil pentru candidatul la prezidențiale care vrea să „insiste pentru România”, pentru omul despre care se spune că se uită în oglindă mai des decât clipește și vede întotdeauna o construcție perfectă. Domnul ministru Orlando Teodorovici, ca să îl parafrazăm pe celebrul Giovani Becali, este deja șeful statului pentru că se comportă ca șeful statului. Ba chiar ca unul extrem de autoritar.