România funcționează și în secolul XXI, cu precădere, cu vechea formulă comunistă de tip PCR (pile, cunoștințe, relații). A găsi „la liber“ un e-mail al unui director de divizie dintr-o multinațională în România este o muncă de Sisif, când pe fond ar trebui să fie o banalitate. A găsi o modalitate de a iniția comunicarea electronică cu o instituție a statului poate fi precum o aventură într-o junglă amazoniană, cu liane încolăcite de picior în timp ce cauți legăturile instituționale. Ba mai mult, eu, unul, cred că pericolul de a-ți sări un ghepard ucigaș în brațe este absolut comparabil. Nici demnitarii, nici directorii din multinaționale nu au învățat un simplu exercițiu de normalitate în comunicare: a-ți publica poza, CV-ul, e-mailul și telefonul fix măcar este o dovadă de politețe, transparență și profesionalism – ca să nu mai spun, de minimum bun-simț.

Două vorbe și despre adresele generale de tip [email protected] pentru o firmă privată sau [email protected] pentru tartorii-șefi de la stat – sunt absolut insultătoare! Insultătoare pentru că Georgel Ionescu vrea să discute și el problema pe care o are cu o ființă umană cu nume, prenume și, preferabil, ceva empatie, nu doar cu o cutiuță poștală virtuală, care devine un fel de tomberon de scrisori nedeschise de nimeni. Indiferent că Ionel este ministru sau director, bunul-simț îl obligă să îi răspundă lui Georgel. La stat, Legea nr. 544 trebuie să fie luată ceva mai în serios decât o floare de plastic pusă la geam. Dacă tot am vorbit de PCR, trebuie să vorbesc și de audiențe. În vremea comunismului, secretarul de partid dădea posibilitatea oamenilor muncii să vină să vorbească direct cu el atunci când întâmpinau probleme profesionale. Minima decență pe care o respectau până și comuniștii nu se mai respectă în ziua de azi – nu știu niciun demnitar important, nu ministru, nici măcar un amărât de șef de agenție la care poți să te înscrii în audiență. Nu există obligativitatea de a primi oameni în audiență. Dacă ar exista, reprezentanții statului ar trebui măcar să asculte, plictisiți, doleanțele poporului, iar managerii unei companii ar fi nevoiți să asculte plângerile clienților.

În toate formulele de comunicare identificate mai sus, descoperim fracturi importante. De ce să comunice, de ce să asculte stimabilii domni? Pentru că acești contribuabili, respectiv clienți, le plătesc scaunele pe care își așază dânșii dosurile supradimensionate. Tot ei plătesc și factura de telefon. Fără ei, nu ar exista nici șef, nici telefon, nici firmă, nici bizon nesimțit care nu răspunde la un semnal de comunicare. Vă îndemn, ca atare, domnilor nesimțiți care vă simțiți cu musca pe căciulă: publicați-vă detaliile de contact și înființați câteva ore săptămânale pentru audiențe și întâlniri cu oamenii! Chiar și bizonii trebuie să evolueze la un moment dat.