Unii o văd ca pe o re­mi­niscență barbară, alții ca pe un sport mai special, în timp ce o a treia categorie observă mai ales aspectul utilitar: se ține sub control populația de animale și, în același timp, se obține hrană de calitate. Un lucru este sigur: vânătoarea este unul dintre cele mai scumpe sporturi și nu este de mirare că este practicată de puțini români (ceva mai mult de 50.000, în mare parte, cu venituri peste medie). Lor li se alătură, în fiecare an, câteva mii de vânători străini (atrași aici atât de fauna bogată, cât și de prețurile mai mici decât în vestul Europei).
Primele cheltuieli serioase încep încă dinainte de a deveni vânător cu acte în regulă. Pentru a obține un permis de portarmă este nevoie de o serie de examene medicale și psihologice. Acestea costă, de obicei, câteva sute de lei, sumă similară celei necesare pentru înscrierea la cursurile obligatorii de instruire teoretică și practică. Urmează taxa de emitere a permisului (circa 100 de lei) și cea de autorizare a achiziționării unei arme (tot 100 de lei).
De aici încolo, lucrurile se complică, în funcție de bugetul fiecăruia. „Mi-am luat un Manlicher de vreo 2.500 de euro și am mai dat pe muniție și accesorii vreo 500 de euro“, povestește Dragoș Vasile, un proaspăt vânător bucureștean. Există însă și variante mult mai ieftine: „În 2012 mi s-a stricat arma pe care o aveam de mai bine de 20 de ani și am cumpărat de la un prieten un CZ second-hand, cu vreo 400 de euro“, spune mureșeanul Iuliu Tudoran, care vânează de prin 1975. Dar pușca nu este decât partea cea mai importantă a echipamentului unui vânător. Mai sunt necesare îmbrăcăminte și încălțăminte specifice (ce pot costa între câteva sute și câteva mii de lei, în funcție de producător), cartușiere, lunete, binocluri, huse și truse de întreținere pentru armă, și lista nu se oprește aici. Dragoș Vasile a investit chiar și într-un autovehicul offroad  pentru a ajunge cu ușurință în zonele de vânat („este second-hand și e înmatriculat în Bulgaria, așa că n-a costat prea mult“- dezvăluie el). Una peste alta, o singură firmă specializată în comerțul cu arme (N.G. International Impex SRL din București, aflată în spatele brandului Top Gun) a înregistrat, în 2011, vânzări de peste 2,5 milioane de lei.
Taxe vs braconieri
Până de curând, toți vânătorii erau obligați să fie membri ai uneia dintre cele peste 600 de asociații de vânătoare licențiate de Ministerul Mediului, cotizația anuală fiind de circa 200-300 de euro. O modificare legislativă a eliminat această prevedere în 2011, astfel încât afilierea la o asociație este în prezent facultativă. Lucru care a făcut, desigur, ca destui vânători să se retragă din asociații sau să nu-și mai achite cotizațiile. Scăderea încasărilor nu este însă foarte mare, având în vedere că apartenența la o organizație de vânători aduce destule avantaje (de exemplu, acces la fonduri de vânătoare cu circuit închis sau reduceri). Surse din domeniu estimează că, dacă în 2011 se colectau din cotizații în România circa 11-12 milioane de euro, în 2013 se vor strânge din această sursă nouă-zece milioane de euro.
Dar cele mai mari costuri apar atunci când, după toată birocrația și investiția inițială, vânătorul ajunge față în față cu prada sa. Pentru fiecare animal împuşcat, acesta trebuie să achite o taxă către asociaţia de vânătoare care administrează fondul cinegetic respectiv, taxă care începe de la câţiva euro pentru o pasăre, câteva zeci de euro pentru un iepure sau o vulpe, câteva sute de euro pentru un mistreţ şi poate ajunge la multe mii de euro pentru trofeele deosebite de cerb sau urs. „Membrii beneficiază de tarife reduse“, spune Ion Coşleba, directorul Asociaţiei de Vânătoare Gorun, care deţine şase fonduri în Gorj şi Vâlcea.
În total, surse din domeniu estimează că, raportat la cantitatea maximă de vânat admisă în sezonul 2012-2013 (circa 2,3 milioane de păsări şi 225.000 de mamifere), s-a încasat din tarifele de împușcare o sumă cuprinsă între 20 și 40 de milioane de euro.
Tarifele plătite de vânători constituie cea mai importantă sursă de venituri pentru asociațiile de profil. Una dintre cele mai extinse din țară, AJVPS Timiș, care deține 34 de fonduri de vânătoare, a raportat pentru 2011 venituri de 2,75 milioane de lei și un profit de aproape jumătate de milion de lei. Venituri similare (2,5 milioane de lei) a înregistrat în 2011 și AJVPS Galați, care administrează 32 de fonduri de vânătoare. Banii ar fi, probabil, şi mai mulţi dacă nu ar exista braconierii. „Sunt din ce în ce mai bine dotaţi, cu arme bune şi maşini de teren. Iar o problemă este că, din 2006, legea nu mai pedepseşte tentativa de braconaj, aşa că, dacă nu îi prinzi în flagrant delict, nu ai ce să le faci“, explică Ion Coşleba.
Statul e darnic
Sumele adunate de asociaţiile cinegetice se întorc, în bună parte, în administrarea fondurilor (se plătesc redevenţele, paza, hrana animalelor). În total, pe teritoriul României există circa 2.150 de fonduri de vânătoare. Dacă există un proprietar de teren (sau o asociație de proprietari de terenuri) care deține mai mult de jumătate din suprafața res­pectivului fond, acesta îi este atribuit automat. (Se explică astfel de ce Romsilva administrează în prezent 308 fonduri de vânătoare în toate zonele țării.) În caz contrar, concesionarea fondului cinegetic se face prin licitație publică. Prețurile de pornire sunt de cele mai multe ori modice (între 500 și 2.000 de euro pe an, în funcție de suprafață, de numărul de animale și de dotările existente – cabane, foișoare, puncte de hrănire etc.), însă pentru obiectivele căutate s-a ajuns ca administratorii să plătească sume și de 20-25 de ori mai mari. De exemplu, pentru fondul de la Mănăstirea Humorului se plăteau, în 2010, peste 45.000 de euro pe an, iar Asociația de Vânătoare și Pescuit Argeș a licitat, în 2009, aproape 60.000 de euro anual pentru fondul Micești.
În total, se plătesc sub formă de redevențe pentru fondurile de vânătoare circa 2,5 milioane de euro pe an. 16% din această sumă ajung la bugetul de stat, 3% merg la Fondul de Mediu, în timp ce 81% se plătesc către proprietarii terenurilor. Președintele unei asociații private de vânătoare spune că suma este mult prea mică: „Sunt sute de fonduri deținute de ani buni de AGVPS și pentru care se plătesc sume ridicole, uneori 200-300 de euro pe an, cu alte cuvinte, cât se încasează pentru un mistreț ori căprior. Până nu vor expira aceste contracte, și fondurile respective nu vor fi obiectul unor licitații corecte, atât statul, cât și proprietarii de terenuri vor pierde sume importante.
Vânătorii români sunt, desigur, sursa principală de venituri pentru cei angrenaţi în afacerile legate de vânătoare. Însă cei străini sunt din ce în ce mai numeroşi, având în vedere că în România pot vâna animale care în ţările lor au dispărut demult şi cheltuielile sunt semnificativ mai mici. „În sezonul trecut am avut cam 30 de vânători străini, însă preconizăm ca în scurt timp să dublăm acest număr, mai ales că efectivele de animale au crescut de când am concesionat fondurile“, spune Ion Coşleba de la Gorun. Deocamdată, vânătorii străini aduc anual în România între unu și trei milioane de euro, estimează surse din piață. Însă suma ar putea crește dacă organizațiile cinegetice autohtone vor ști să vină cu oferte atrăgătoare. În Mexic, de pildă, vânătorii străini au adus 66 de milioane de dolari în 2010, iar în unele state africane, cum ar fi Botswana, suma ajunge și la 100 de milioane de dolari pe an.

Braconierii constituie cea mai mare problemă pentru asociațiile de vânători. Sunt din ce în ce mai bine dotaţi, cu arme bune şi maşini de teren. Ion Coşleba, director, Asociaţia Gorun

75.000  de români dețin permis pentru arme de foc letale, cei mai mulți dintre cei înregistrați în scriptele poliției fiind vânători

2.150  de fonduri de vânătoare există în România. Ele sunt concesionate unor instituții publice sau unor organizații private

Te-ar putea interesa și: