«Dați frâu liber Europei!“ a strigat Winston Churchill la finalul discursului său luminat pledând pentru crearea Statelor Unite ale Europei, ținut în 1946, la Zürich. Comunitate din care, însă, Marea Britanie nu urma să facă parte, întrucât era încă imperiu și controla și statele din Common­wealth. Totuși, Churchill a afirmat că atât Marea Britanie, cât și alte țări aflate într-o poziție similară „trebuie să fie prietenii și aliații noii Europe“. Orgoliul lui Churchill se regăsește acum, chiar dacă în mai mică măsură, în apelul Regatului Unit către zona euro de a urma pașii logici ai integrării și de a salva moneda unică – toate, atâta timp cât Marea Britanie nu este implicată. Doar că, în timp ce Winston Churchill este adesea văzut ca unul dintre precursorii proiectului european, David Cameron devine pe zi ce trece unul dintre dușmanii acestui proiect.
Pe de o parte, Cameron are imaginea unui personaj enervant și plin de sine, cu atât mai mult cu cât economia țării sale arată, cel puțin în termeni de datorii și deficit, mai rău decât cea a Franței, de exemplu. Este posibil ca, prin atitudinea afișată, Cameron să îi ia și pe ceilalți ostatici, prin condiționarea acceptării inițiativelor pro-integrare de acordarea de libertăți sporite Marii Britanii în raport cu UE.
Euroscepticii se agită de ceva vreme să obțină autorizația de organizare a unui referendum pe tema ieșirii Marii Britanii din Uniune. David Cameron tot spune că nu este partizanul exitului, ci că pur și simplu vrea să renegocieze termenii apartenenței la clubul european. Luna aceasta, în toiul discuțiilor privind reîmpărțirea puterilor în cadrul UE, ministrul de externe William Hague a lansat un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii.
În paralel, ministrul de externe german, Guido Westerwelle, a convocat mai mulți omologi din rândul statelor membre pentru a reflecta asupra viitorului Uniunii și a puterilor care ar trebui predate UE. Deși Hague este unul dintre cei trei cei mai puternici miniștri de externe din Europa, el nu a fost invitat la întâlnire. Mai mult, Berlinul i-a spus fără menajamente Londrei că „refuză orice formă de șantaj“.  

Între dragoste și ură
Răbufnirea de la summitul european din decembrie, când Cameron și-a folosit dreptul de veto pentru a respinge pachetul de măsuri de austeritate, pare să fi fost doar preludiul pentru un șir nesfârșit de certuri. Deși țara sa nu era afectată de noul pact fiscal, premierul Cameron a cerut „modificarea tratatului în schimbul modificării tratatului“ – a pretins, așadar, semnarea unui protocol care să amortizeze impactul noilor reglementări UE. În final, nu a reușit nici să blocheze aprobarea pachetului de măsuri fiscale (25 din cele 27 de state membre au semnat o versiune mai complicată a pactului în afara tratatelor UE), nici să obțină asigurările pe care le pretinsese pentru protejarea City of London.
Evenimentele recente ar putea redefini permanent relațiile Marii Britanii cu restul Europei. La summitul din iunie s-a decis (iar Cameron și-a dat acordul) crearea unei singure autorități de supraveghere, sub umbrela BCE, până la finalul anului. Ulterior, fondurile de salvare ar putea fi utilizate pentru recapitalizarea directă a băncilor. Un pas imens, așadar, în direcția partajării riscurilor. Doar că multe probleme rămân nelămurite. Astfel, cum se va face diferența între păstrarea stabilității financiare (pentru cele 17 state din zona euro) și păstrarea pieței unice în sectorul financiar (în care sunt implicate toate cele 27 de state-membre)?
Marea Britanie și-ar dori ca BCE să dea asigurări că noua instituție va avea autoritate doar la nivelul zonei euro. De altfel, trebuie ținut cont că instrumentele legale de care este nevoie pentru crearea noii entități depind de dreptul de veto al Marii Britanii. În paralel, BCE a anunțat că va accepta noile responsabilități doar dacă primește prerogative sporite, cum ar fi accesul la noi surse de fonduri și dreptul de a restructura sau a falimenta băncile cu probleme, în condițiile existenței unui sistem credibil de garantare a depozitelor bancare. Iar tipul acesta de măsuri intră sub incidența normelor pieței unice, care se aplică nediferențiat la nivelul celor 27 de state membre și în cazul cărora Marea Britanie nu are avantajul veto-ului.
O altă dilemă ține de felul în care pot fi implicate celelalte state din afara zonei euro în acest proces. După felul în care s-au desfășurat dezbaterile pe tema pactului fiscal, cei mai mulți outsideri preferă să rămână de partea Germaniei decât a Marii Britanii.
Unele dintre schimbările preconizate nu vor intra în vigoare decât peste câțiva ani – altele pot fi implementate mai rapid, în cazul în care criza se adâncește. Toate semnele arată că problemele cronice ale Greciei vor ieși din nou la suprafață în toamnă. Iar dacă liderii zonei euro refuză să mai finanțeze Grecia, optând pentru excluderea sa, singura modalitate de prevenire a unui deza­stru de amploare va fi adoptarea rapidă a unor măsuri ireversibile în direcția integrării.
Indiferent când va avea loc următoarea revizuire a tratatului european, Marea Britanie va cere cu siguranță „modificarea tratatului în schimbul modificării tratatului“. Apoi, alt subiect arzător este cel al viitorului buget al Uniunii. Opinia Angliei, cum că bugetul din perioada 2014-2020 trebuie să rămână la nivelul celui din intervalul precedent, are destui adepți. Pe de altă parte, sunt și multe state-membre care contestă înghețarea bugetului.
Pe moment, nimeni nu mai vrea să se ajungă la un conflict cu Marea Britanie. Anglia nu este singura țară de pe continent unde nemulțumirile la adresa UE ies la suprafață. Poate că zona euro se va destrăma. Sau, dimpotrivă, poate se va consolida. Oricum, Marea Britanie va avea probleme de adaptare. Și, în ambele situații, va fi nevoită să se repoziționeze în raport cu restul Europei.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist